Category: spus-direct

Posted on

(in)Dependență

Tu ce ai mai postat astăzi? Pe unde ai mai fost? De altfel , impropriu spus ,,ai fost”, într-o lume a ,,fake location”-ului. Câte like-uri mai ai? Ți-au crescut următorii? Absurd.

Ne chinuim zilnic să atragem atenția, sa arătăm altora ce bine o ducem, câți bani avem și implicit ce locuri exotice vizităm. Stalkerim zeci de ex-uri, și zeci de prieteni ai prietenilor cu care de fapt nu avem nicio tangență. Toți știu cine suntem și noi știm cine sunt ei, dar dacă ne vedem în viața reală facem din nou cunoștință pentru că cineva trebuie să salveze aparențele, nu? Evident că am constatat toate aceste aspecte într-un mod banal: trăindu-le.

Experiența mea cheie a fost cu fosta iubită a unui ex-prieten al meu (previzibil), Denisa*. Aveam un cont fals și tot tacâmul. Mă ascundeam cu atâta ardoare. Mă simțeam protejată de numele atât de comun pe care îl alesesem pentru el. Știam că nu am cum sa fiu conectată în niciun fel cu acel cont, fapt care îmi adâncea și mai tare obsesia. Admit că e o formă de dependență și conștientizez cât timp am irosit… Mă uitam la Denisa aproape în fiecare zi, încercând să mă conving ce “urâtă și grasă” este. Aveam o problemă gravă. În continuare, dacă tot aveam contul ăsta călduț am mai găsit și alte persoane de stalkerit/haterit. Aveam la recente cele 4 profiluri pe care le vizitam zilnic. Trebuia să iau doza. Vizualizam și îmi alimentam dependența. La rândul meu sunt urmărită de astfel de conturi pentru mai mulți followeri, logic. Trebuie să știi despre ce vorbesc pentru că și tu ai un cont fals! Te-am prins! BAAAA TREZIREA! Am spart carapacea aia și am evadat!

Dragă Denisa,

Care dintre urmaritorii mei fantomă ești tu?:)))
…

În primul rând, îmi pare rău pentru toate dățile în care ai sughițat din cauza mea. Pari o fată simpatică. Vizitezi multe orașe și porți o mască de fericire permanentă. Mi-am putut da seama cât de importanți sunt pentru tine următorii. Evident că nu te cunosc în realitate și ca atare părerea mea are o baza nulă. Îmi retrag toate emoțiile negative pe care ți le-am transmis și sper că nu le-ai simțit prezența. Aș vrea ca soarta să ne aducă împreună într-o zi la o masă la Starbucks ca să elucidez cu calm și seninătate misterul care m-a frământat ceva luni la rând.

Monica

Este cazul ca fiecare dintre noi să realizeze că societatea înseamnă mai mult decat niște standarde preambalate de frumusețe, mai mult decat cutumele despre popularitate și mai mult decat a urî în mod gratuit niște persoane total necunoscute. Toboganul pe care suntem devine din ce în ce mai abrupt, iar destinația nu este cea la care ne așteptăm. Relațiile se termină, oamenii se schimbă, iar noi suntem obligați să ținem pasul.

Notă: n-aș fi putut duce confesiunea la nivelul la care să-i pot folosi numele real.

Share
Posted on

,,Orgoliul meu este și-nvins și umilit”

Este oare ușor să fii o persoană comodă pentru ceilalți? Toți vrem să avem în preajma noastră oameni controlabili, oameni care să ne asculte fiecare gând, care să ne sprijine indiferent de ceea ce facem, care să nu ne judece și nu în ultimul rând care să se muleze întocmai pe ceea ce ne dorim noi. Cu greu acceptăm ceva opinie diferită de a noastră, cu greu suntem capabili să purtăm un dialog constructiv și ne este aproape imposibil să luăm în considerare faptul că acțiunile fiecărei persoane în parte sunt determinate de însuși comportamentul nostru. Apare o dorință firească de a schimba percepția, de a ne lăsa influențați de curente de opinie și implicit ratăm principala noastră frământare. Este mult mai ușor să fugi decât să rămâi și să lupți. Este la indemâna noastră să blamăm soarta, pe celălalt, societatea, vremea de afară și tot felul de alți factori externi. Adeseori nu vedem aspecte evidente, din cauza puternicelor influențe înconjurătoare. Adeseori țintim niște nori de fum pierzând concentrarea asupra esenței. Căutăm necontenit mimetism la cei din jur, în detrimentul unei acceptări a diferențelor, care la finalul zilei ne arată superioritatea rasei umane. Într-un 2018 al tehnologiei, al roboților, al automatizării masive, oamenii se pierd printre grămezi de obiecte fără viață, printre linii de cod moarte și se deshidratează până la ultima suflare după mii de kilometri de scroll pe social media. Ne întrebăm din când în când ce nu funcționează, cum am ajuns în punctul în care suntem și mai cu seamă de ce am ajuns acolo. Refuzăm cu obstinație să avem păreri proprii, să gândim cu propriul creier și să luăm decizii în consecință. Umbrim ceea ce este drept și firesc cu varii tertipuri și scheme contorsionate de comportament. Lăsăm deoparte ceea ce ne dorim cu adevărat și creăm măști favorabile, măști pe care considerăm că societatea le-ar agreea. Ne ascundem zi de zi după opaci perdele de disponibilitate rece și seacă uitând în final unde am pus ceea ce simțim cu adevărat. Noțiunea de sinceritate am pierdut-o de mult… Zace neputincioasă undeva în cele mai adânci unghere ale sufletului nostru, unde în mod evident nu lăsăm pe nimeni să se uite prea atent. Ne confecționam capcane inutile de care ne împiedicăm nonșalant cutreierând printre oameni. Spontaneitatea este, de asemenea, un termen care a fost demult scos din circulație. De ce ai fi spontan, liber și sincer, când ai opțiunea de a-ți premedita absolut totul? De ce ți-ai asuma orice, când ai putea mereu să întorci orice situație? Jumătățile de măsură au ajuns să ne definească întrutotul. Reacționăm îndoielnic, facem doar jumătate de pas spre dorințele noastre, ducem o viață plină de acțiuni interpretabile în zeci de feluri. Irosim ceea ce contează cu adevărat, cu aroganță călcăm în picioare cele mai senine aspecte ale existenței.

Share
Posted on

Incisiv.

Să spunem că un om are o casă care urmează să cadă, construcția fiind șubredă. În acest caz omul are 2 variante: să stea liniștit în casă, consient fiind că se va dărâma sau să plece. Până acum ceva timp, prima variantă nici nu exista. Fiecare om avea un spirit întreprinzător datorat instinctului de supraviețuire și de evoluție. Era de neconceput să nu muncești, să nu ai pic de demnitate și să te resemnezi în mocirlă. Românul de rând credea cu tărie că dacă muncește pământul cu două ore mai mult decât o făcea până atunci i se va schimba condiția. În fine, a apărut și varianta. Să nu uităm un alt lucru: tehnologia actuală ne aduce fericită încă o opțiune pentru omul nostru, și anume să stea liniștit în casă, conștient fiind că se va dărâma și să își plângă de milă pe facebook. Realizăm ridicolul situației? Nu. 

Zilnic sute de oameni își exprimă frustrările pe social media sperând că ceva se va întâmpla, tremurând emoționați la un like sau la un share. Îngropăm potențialul tehnologiei și a liberei exprimări cu frustrări personale. Ne creăm probleme disecând totul până când nu mai are sens. Capacitatea noastră de a acționa efectiv este inundată de ore în șir de presupuneri nemărginite. Capra vecinului este și va fi mereu mai frumoasă, pentru că tu investești în contemplarea ei, nu în dezvoltarea propriului tău animal.  Văd postări ale unor oameni care se consideră speciali în vreun fel. Nu sunteți speciali. Sunt mii de oameni în depresie zilnic, sunt mii de oameni care își pierd slujbele zilnic, sunt alte mii care își pierd casele, sunt oameni care nu au o casă în primul rând, sunt oameni care trăiesc felurite traume în fiecare zi. Iar noi ce facem? Muritori de rând, ne considerăm unici, considerăm special faptul că ni s-a întâmplat ceva și considerăm că avem dreptul să devenim victime.  

Exemplu și mai simplu: scap un pahar de lapte pe jos. Paharul se sparge (pentru că nu era din plastic așa cum probabil te gândești tu, cel care mă judeci chiar acum) și laptele se varsă. Ce variante am? Strâng mizeria sau merg pe facebook, scriu un post de minim 2 pagini în timp ce laptele se întărește pe podea, devine lipicios, contribuie nestingherit la extinderea mocirlei. Astfel, dragă victimă a societății doresc să îți spun ceva foarte onest: viața este o chestiune de alegeri, decizii și voință. Poți alege să ai o discuție cu tine înainte de a publica o astfel de compunere. Este relevantă postarea mea? Ce vreau să obțin făcând-o publică? O să obțin oare ce mi-am propus? Va ajuta și alți oameni sau îi va încuraja doar să piardă la rândul lor timp? Astfel, abordând problema simplu, fiecare dintre noi ar avea șansa să contribuie la ruperea aceastei ,,idiocrații”.

Ce-ar fi dacă fiecare om și-ar asuma condiția în care se află? Ce-ar fi dacă timpul pe care îl folosim ca să ne plângem l-am folosi ca să spargem capsula de victimă în care ne este așa de ușor să trăim? Ce sentiment plăcut este să ai mii de likeuri. Dar ce sentiment plăcut este să realizezi că nu poți cumpăra nici măcar o scobitoare cu respectivele. Ți-a picat conexiunea la internet și gata, nu mai exiști. Trăim într un cerc vicios. Cine speri că o să te ajute dacă postezi pe facebook că ți-ai pierdut jobul? Cine? Eu? Păi I’m feeling dator la întreținere, nu mi-ai văzut statusul? Cine speri să te ajute? Altă victimă ca și tine? Sau like-urile? Sau share-urile? Nu observăm că ne adâncim tot mai rău? Nu. Mai tragic e că nu ne asumăm. Eu trăiesc aceeași viață de frustrare ca și tine, sunt bombardată de o opinie generală, și anume #ASTAEROMANIA, și n-am plecat. Nici tu n-ai plecat. Deocamdată îți convine așa. Și mie la fel. Poate la un moment dat o să plec. Dar știi ceva? Tu n-o să pleci pentru că n-ai curajul să-ți asumi nimic. N-ai determinarea să nu renunți, n-ai ambiția să crezi în ceva cu toată ființa ta! 

Share