,,Cum știi că un băiat te place? Cum să faci să te placă dacă nu vorbiți? Cum să te observe?” și încă alte zeci de întrebări fără răspuns frământă adolescența feminină. Câțiva oameni au scris și niște bestseller-uri pe tema asta, profitând cu nesimțire de naivitatea noastră, care chiar credeam că răspunsul se poate afla în 200 (plus minus) de pagini. Nu se află acolo, nici pe youtube, nici pe instagram la diverși sociologi, sau influenceri cum le spune acum, se află în fiecare dintre noi. Este evident că excludem cazurile total absurde, cum ar fi spre exemplu dorința mea de a-l întâlni pe Taylor Lautner. Știm că asta nu se va întâmpla, deci încercăm să ne rezumăm la persoane din sfera tangibilă a fiecăruia dintre noi.
Învățăm de când suntem mici să trăim cu oameni de sex opus în jurul nostru. Principial suntem diferiți cu toții, unici în felul nostru și speciali și alte clișee spirituale ușor neverosimile, dar între femei și bărbați există o diferență fundamentală și întrutotul reală. De la anatomie până la modul de gândire, femeile funcționează diferit de bărbați. O să prezint în continuare cel mai recent moment în care am învățat eu acest lucru.
Am avut un curs comun la facultate. Lecția se ținea mereu în același amfiteatru, de la aceeași oră și cu același profesor. Ce mai era tot timpul la fel în povestea asta, este David*. La fiecare astfel de activitate didactică privirile noastre aveau o întâlnire secretă. Invariabil ajungeam în sală după ce el deja se așezase, iar când intram era mereu acolo. Pășeam pe ușă și evaluam situația locurilor libere în vederea ocupării unuia, sau altfel spus căutam acea privire aparent rece, neînsoțită de un zâmbet, dar care onora mereu prezența la întrevedere, sau altfel spus, curs la facultate. David este peste media de frumusețe a băieților din 2019 și probabil își dă seama de avantajele pe care le are de partea lui. După câteva săptămâni la rând în care nimeni nu a lipsit de la locul întâlnirii, mi-a trimis cerere de prietenie pe facebook. Nu luasem asta în calcul, dar mărturisesc faptul că așteptam o confirmare a reciprocității privirilor – un pas de la el. Îl făcuse. Mingea era la mine în teren. Peste câteva zile am aruncat-o din nou și am trimis eu cerere de urmărire pe instagram. 1-1 Thank you, Mark for making this happen! I-am confirmat și eu că suntem pe aceeași pagină. Acum suntem împreună și fericiți. Nu chiar, nici măcar pe aproape, dar viața reală nu are final fericit mereu. Aici a intervenit “greșeala” mea. O greșeală de bază, care știam că va întrerupe linia misterioasă a comunicării non verbale. I-am scris eu în legătură cu niște cursuri de care aveam nevoie. Următoare întâlnire nu a mai existat. Pășisem în comun, în normalitatea plictisitoare a tinerilor de astăzi. Ne-am salutat politicos de atunci încolo la toate cursurile rămase și fiecare și-a continuat activitatea didactică. Privirile, misterul și tot jocul muriseră o dată cu apăsarea butonului send.
Notă: evident că nici acum nu am folosit numele real al persoanei.
