Am condamnat o bună perioadă de timp această manie de a te gândi obsesiv la un lucru=de a despica firul în 4=de a număra foile de la plăcintă=de a întoarce ceva pe toate părțile. Simțeam nevoia asta constant până când am decis să o înfrunt, să o privesc tranșant direct în ochii ăia pe care îmi imaginez că îi are. De ce aș blama “overthink”-ul? El este, de fapt, o artă (dacă este conștientizată, evident). Momentul crucial în care am realizat eu că fac presupuneri non-stop a fost într-o zi discutând cu sfătuitoarea și buna mea prietenă filozoafă. Ea m-a întrebat destul de uimită “Dar de ce vorbim încă despre asta? N-am vorbit deja o dată?” Am încetinit totul până la zero și m-am extras din tabloul în care eram atunci. Am studiat instantaneul, poza, cadrul (cum vrei s-o iei) de moment de undeva de sus și am constatat ce? Am constatat că eram într-o buclă, care mă stăpânea cu nerușinare. Mă învârteam în același cerc ca un bolnav mintal. Am reluat viața și am tras o linie. Am avut vreun beneficiu din despicarea firului în 4? În tragicul de-atunci, evident că nu, dar analizând puțin în substrat constat că este la fel de abstract ca la matematica. Zadarnic pot încerca să atac o problemă într-o anumită manieră, dacă ea nu mă duce la soluția corectă. Numai încercând felurite variante pot descoperi, din aproape în aproape, rezolvarea victorioasă. Consider artistic să poți vorbi ore în șir pe aceeași temă, spunând, de fapt, nimic, însă arta asta este precum un fum ce nu rezistă decât dacă este întreținut constant.
P.S.: propria plasă este cea mai înșelătoare.
