Revenind…

Cum poți să uiți? Cum poți să te educi să vezi altceva? Cum poți să afirmi că asta e iubire? Cum poți trece de la o stare la alta fără să ai nici măcar un regret? Iubești până în pânzele albe. Iubești cu toată ființa ta și nu-l vezi decât pe  omul de lângă tine. Afirmi net că nu vei risipi iubirea. Afirmația este un fir de care te agăți, dar nu te poate susține, nu poate susține faptul că minți fără pic de rușine. Îți minți sufletul, te încătușezi, încerci să găsești susținere în nimic altceva decât într-un fir… încerci disperat să te ții de el dar nu reușești. Minți astăzi, minți mâine și la un moment dat te pierzi. Pierzi cursul și ești nevoit să te întorci la origini. Revii la stadiul terminus în care tu de fapt nu cunoști acest fenomen misterios, în care fiecare părticică a ta caută să-l deslușească, dar nu reușește. Te resemnezi și începi să cutreieri porțelanuri colorate, dar inodore, incolore, insipide… Doar ca să-ți demonstrezi ție că nu ai nevoie de iubire, să-ți dovedești că ai puterea să fii mai presus de orice sentiment, că poți domina simțirile și poți juca orice carte sub pretextul “all in”. Probabil nici nu știi să joci poker, dar în stilul ăsta îți faci viața. Reușești să încurci pe toată lumea cu măreața cacealma, pe care o îmbraci în haine frumoase, numite de tine sinceritate. O să descoperi că te-ai pierdut încercând să umpli goluri cu material nepotrivit. E târziu… dar nu de tot. Dacă nu s-a terminat frumos, atunci nu s-a terminat, nu-i așa? Continui să speri… Înveți să ai răbdare și probabil într-o zi pornește în sufletul tău o revelație. Vălul de pe ochi se duce și apreciezi altfel situațiile. Observi totul dintr-o perspectivă detașată, dai drumul nesiguranțelor și te avânți cu frenezie să redescoperi tot ceea ce părea pierdut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *