Pe nisip în Vama Veche

Mi-a luat ceva să înțeleg că Vama Veche este mai mult decât o stațiune pe litoralul românesc, mai mult decât “drogați, jeg, alge și bețivi”. Vama Veche este fix calea spre dechiderea sufletului omenesc. Am ajuns prima dată în Vamă cu Ana*. Eram clasa a 9-a și ne am dus un weekend la mare împreună cu mama și sora ei. Stăteam în Olimp la un hotel de barosani și într-o seară am mers toate 4 până în Vama Veche. Eram mega reticentă, ca jumătate din populația României. Mă și gândeam cum să fac să nu mă înțep în siringi și cum să mă feresc de “vamaioții nespălați”. Am intrat pe strada principala într-o plimbare ce transmitea superioritate. Mă uităm stânga dreapta la oamenii care cântau și la ce atitudine aveau față de mine. Erau total indiferenți. Nimeni nu observase ce bine arătam, cât de arogant pășeam, sau ultimul model de iPhone pe care îl aveam atunci. Începeam ușor ușor să mă îngrijorez. Bașca, eram deja de vreo 15 minute în Vamă și nu mă rănisem cu niciun ac infectat, nimeni nu mă atacase și aveam toate bunurile cu mine. În capătul străzii principale, am ajuns la Stuf. Am citit emoționată pe panoul de la intrare “INTERZIS nevamaioților, manelelor, high heels urilor și încă ceva “. Mi s-a părut amuzant, spre mirarea mea, n-am avut nimic de comentat la asta. Am intrat la Stuf, cea mai populară discotecă pe plajă de care evident că mai auzisem. Oameni îmbrăcăți normal, muzică normală și 0 siringi detectate. Ceva era neînregulă… Eu și Ana am început să dansăm pe https://www.youtube.com/watch?v=0CGklDgkfpM. Pe nesimțite, reticența dispărea, făcând loc libertății pentru care era celebră Vama Veche. Îmi aduc aminte ca și astăzi că am plecat la ora 1 AM mai tristă ca oricând astfel că:

Nu înțelegeam foarte bine ce anume mă făcea să vreau să mă întorc. Rațiunea îmi spunea că totuși “e Vama Veche – locul ăla dubios și plin de oameni indoielnici”, însă peste asta, am reușit să descopăr ceva mai însemnat decât opinia generală.

Obiectiv vorbind, Vama este un loc periculos, ca orice alt loc în 2018, de altfel. La fel cum poți avea surprize neplăcute acolo, așa se poate întâmpla și în Parcul Tineretului, spre exemplu. Alegerea de a nu fi expus unei sume de pericole aparține fiecărui om în parte, nicidecum unei locații.

Dă play la melodia asta în timp ce citești: https://youtu.be/JcPm5Rn36Kw.

După acea primă dată, am ajuns în Vama Veche an de an. Sufletul meu o îmbrățișează mereu îmbătat de libertate. Zâmbesc mai mult decât de obicei. Ea nu se supără că am lipsit, mă așteaptă tot acolo, mă iubește cu toată puterea ei. Fiecare om lasă aici, la intrare

toate etichetele pe care le poartă. La Vama Veche nu ești frumos, deștept, prost, doctor, student, avocat, programator. La Vama Veche ești un om care își eliberează sufletul, care învață să se iubească pe el, care trăiește la capacitate maximă fiecare clipă fără să îi mai contempleze critic pe cei din jurul lui. Parcă plutești dansând, pe plaja care îți este casă și ziua și noaptea, fără gânduri amare sau termene limită. Departe de presiunea urbană descoperi puterea umanității, descoperi atracția unică față de cel de lângă tine, descoperi că poți trăi fără constrângeri interioare și poți fi TU.

Notă: de data asta am dezvăluit numele real al persoanei.

 

Share

(in)Dependență

Tu ce ai mai postat astăzi? Pe unde ai mai fost? De altfel , impropriu spus ,,ai fost”, într-o lume a ,,fake location”-ului. Câte like-uri mai ai? Ți-au crescut următorii? Absurd.

Ne chinuim zilnic să atragem atenția, sa arătăm altora ce bine o ducem, câți bani avem și implicit ce locuri exotice vizităm. Stalkerim zeci de ex-uri, și zeci de prieteni ai prietenilor cu care de fapt nu avem nicio tangență. Toți știu cine suntem și noi știm cine sunt ei, dar dacă ne vedem în viața reală facem din nou cunoștință pentru că cineva trebuie să salveze aparențele, nu? Evident că am constatat toate aceste aspecte într-un mod banal: trăindu-le.

Experiența mea cheie a fost cu fosta iubită a unui ex-prieten al meu (previzibil), Denisa*. Aveam un cont fals și tot tacâmul. Mă ascundeam cu atâta ardoare. Mă simțeam protejată de numele atât de comun pe care îl alesesem pentru el. Știam că nu am cum sa fiu conectată în niciun fel cu acel cont, fapt care îmi adâncea și mai tare obsesia. Admit că e o formă de dependență și conștientizez cât timp am irosit… Mă uitam la Denisa aproape în fiecare zi, încercând să mă conving ce “urâtă și grasă” este. Aveam o problemă gravă. În continuare, dacă tot aveam contul ăsta călduț am mai găsit și alte persoane de stalkerit/haterit. Aveam la recente cele 4 profiluri pe care le vizitam zilnic. Trebuia să iau doza. Vizualizam și îmi alimentam dependența. La rândul meu sunt urmărită de astfel de conturi pentru mai mulți followeri, logic. Trebuie să știi despre ce vorbesc pentru că și tu ai un cont fals! Te-am prins! BAAAA TREZIREA! Am spart carapacea aia și am evadat!

Dragă Denisa,

Care dintre urmaritorii mei fantomă ești tu?:)))

În primul rând, îmi pare rău pentru toate dățile în care ai sughițat din cauza mea. Pari o fată simpatică. Vizitezi multe orașe și porți o mască de fericire permanentă. Mi-am putut da seama cât de importanți sunt pentru tine următorii. Evident că nu te cunosc în realitate și ca atare părerea mea are o baza nulă. Îmi retrag toate emoțiile negative pe care ți le-am transmis și sper că nu le-ai simțit prezența. Aș vrea ca soarta să ne aducă împreună într-o zi la o masă la Starbucks ca să elucidez cu calm și seninătate misterul care m-a frământat ceva luni la rând.

Monica

Este cazul ca fiecare dintre noi să realizeze că societatea înseamnă mai mult decat niște standarde preambalate de frumusețe, mai mult decat cutumele despre popularitate și mai mult decat a urî în mod gratuit niște persoane total necunoscute. Toboganul pe care suntem devine din ce în ce mai abrupt, iar destinația nu este cea la care ne așteptăm. Relațiile se termină, oamenii se schimbă, iar noi suntem obligați să ținem pasul.

Notă: n-aș fi putut duce confesiunea la nivelul la care să-i pot folosi numele real.

Share

,,Orgoliul meu este și-nvins și umilit”

Este oare ușor să fii o persoană comodă pentru ceilalți? Toți vrem să avem în preajma noastră oameni controlabili, oameni care să ne asculte fiecare gând, care să ne sprijine indiferent de ceea ce facem, care să nu ne judece și nu în ultimul rând care să se muleze întocmai pe ceea ce ne dorim noi. Cu greu acceptăm ceva opinie diferită de a noastră, cu greu suntem capabili să purtăm un dialog constructiv și ne este aproape imposibil să luăm în considerare faptul că acțiunile fiecărei persoane în parte sunt determinate de însuși comportamentul nostru. Apare o dorință firească de a schimba percepția, de a ne lăsa influențați de curente de opinie și implicit ratăm principala noastră frământare. Este mult mai ușor să fugi decât să rămâi și să lupți. Este la indemâna noastră să blamăm soarta, pe celălalt, societatea, vremea de afară și tot felul de alți factori externi. Adeseori nu vedem aspecte evidente, din cauza puternicelor influențe înconjurătoare. Adeseori țintim niște nori de fum pierzând concentrarea asupra esenței. Căutăm necontenit mimetism la cei din jur, în detrimentul unei acceptări a diferențelor, care la finalul zilei ne arată superioritatea rasei umane. Într-un 2018 al tehnologiei, al roboților, al automatizării masive, oamenii se pierd printre grămezi de obiecte fără viață, printre linii de cod moarte și se deshidratează până la ultima suflare după mii de kilometri de scroll pe social media. Ne întrebăm din când în când ce nu funcționează, cum am ajuns în punctul în care suntem și mai cu seamă de ce am ajuns acolo. Refuzăm cu obstinație să avem păreri proprii, să gândim cu propriul creier și să luăm decizii în consecință. Umbrim ceea ce este drept și firesc cu varii tertipuri și scheme contorsionate de comportament. Lăsăm deoparte ceea ce ne dorim cu adevărat și creăm măști favorabile, măști pe care considerăm că societatea le-ar agreea. Ne ascundem zi de zi după opaci perdele de disponibilitate rece și seacă uitând în final unde am pus ceea ce simțim cu adevărat. Noțiunea de sinceritate am pierdut-o de mult… Zace neputincioasă undeva în cele mai adânci unghere ale sufletului nostru, unde în mod evident nu lăsăm pe nimeni să se uite prea atent. Ne confecționam capcane inutile de care ne împiedicăm nonșalant cutreierând printre oameni. Spontaneitatea este, de asemenea, un termen care a fost demult scos din circulație. De ce ai fi spontan, liber și sincer, când ai opțiunea de a-ți premedita absolut totul? De ce ți-ai asuma orice, când ai putea mereu să întorci orice situație? Jumătățile de măsură au ajuns să ne definească întrutotul. Reacționăm îndoielnic, facem doar jumătate de pas spre dorințele noastre, ducem o viață plină de acțiuni interpretabile în zeci de feluri. Irosim ceea ce contează cu adevărat, cu aroganță călcăm în picioare cele mai senine aspecte ale existenței.

Share

Incisiv.

Să spunem că un om are o casă care urmează să cadă, construcția fiind șubredă. În acest caz omul are 2 variante: să stea liniștit în casă, consient fiind că se va dărâma sau să plece. Până acum ceva timp, prima variantă nici nu exista. Fiecare om avea un spirit întreprinzător datorat instinctului de supraviețuire și de evoluție. Era de neconceput să nu muncești, să nu ai pic de demnitate și să te resemnezi în mocirlă. Românul de rând credea cu tărie că dacă muncește pământul cu două ore mai mult decât o făcea până atunci i se va schimba condiția. În fine, a apărut și varianta. Să nu uităm un alt lucru: tehnologia actuală ne aduce fericită încă o opțiune pentru omul nostru, și anume să stea liniștit în casă, conștient fiind că se va dărâma și să își plângă de milă pe facebook. Realizăm ridicolul situației? Nu. 

Zilnic sute de oameni își exprimă frustrările pe social media sperând că ceva se va întâmpla, tremurând emoționați la un like sau la un share. Îngropăm potențialul tehnologiei și a liberei exprimări cu frustrări personale. Ne creăm probleme disecând totul până când nu mai are sens. Capacitatea noastră de a acționa efectiv este inundată de ore în șir de presupuneri nemărginite. Capra vecinului este și va fi mereu mai frumoasă, pentru că tu investești în contemplarea ei, nu în dezvoltarea propriului tău animal.  Văd postări ale unor oameni care se consideră speciali în vreun fel. Nu sunteți speciali. Sunt mii de oameni în depresie zilnic, sunt mii de oameni care își pierd slujbele zilnic, sunt alte mii care își pierd casele, sunt oameni care nu au o casă în primul rând, sunt oameni care trăiesc felurite traume în fiecare zi. Iar noi ce facem? Muritori de rând, ne considerăm unici, considerăm special faptul că ni s-a întâmplat ceva și considerăm că avem dreptul să devenim victime.  

Exemplu și mai simplu: scap un pahar de lapte pe jos. Paharul se sparge (pentru că nu era din plastic așa cum probabil te gândești tu, cel care mă judeci chiar acum) și laptele se varsă. Ce variante am? Strâng mizeria sau merg pe facebook, scriu un post de minim 2 pagini în timp ce laptele se întărește pe podea, devine lipicios, contribuie nestingherit la extinderea mocirlei. Astfel, dragă victimă a societății doresc să îți spun ceva foarte onest: viața este o chestiune de alegeri, decizii și voință. Poți alege să ai o discuție cu tine înainte de a publica o astfel de compunere. Este relevantă postarea mea? Ce vreau să obțin făcând-o publică? O să obțin oare ce mi-am propus? Va ajuta și alți oameni sau îi va încuraja doar să piardă la rândul lor timp? Astfel, abordând problema simplu, fiecare dintre noi ar avea șansa să contribuie la ruperea aceastei ,,idiocrații”.

Ce-ar fi dacă fiecare om și-ar asuma condiția în care se află? Ce-ar fi dacă timpul pe care îl folosim ca să ne plângem l-am folosi ca să spargem capsula de victimă în care ne este așa de ușor să trăim? Ce sentiment plăcut este să ai mii de likeuri. Dar ce sentiment plăcut este să realizezi că nu poți cumpăra nici măcar o scobitoare cu respectivele. Ți-a picat conexiunea la internet și gata, nu mai exiști. Trăim într un cerc vicios. Cine speri că o să te ajute dacă postezi pe facebook că ți-ai pierdut jobul? Cine? Eu? Păi I’m feeling dator la întreținere, nu mi-ai văzut statusul? Cine speri să te ajute? Altă victimă ca și tine? Sau like-urile? Sau share-urile? Nu observăm că ne adâncim tot mai rău? Nu. Mai tragic e că nu ne asumăm. Eu trăiesc aceeași viață de frustrare ca și tine, sunt bombardată de o opinie generală, și anume #ASTAEROMANIA, și n-am plecat. Nici tu n-ai plecat. Deocamdată îți convine așa. Și mie la fel. Poate la un moment dat o să plec. Dar știi ceva? Tu n-o să pleci pentru că n-ai curajul să-ți asumi nimic. N-ai determinarea să nu renunți, n-ai ambiția să crezi în ceva cu toată ființa ta! 

Share

MIREL

Mirel este un moment cheie în viața mea. Mirel este un ansamblu de conjuncturi, o persoană, o schimbare. Toată lumea a avut parte de un Mirel la un moment dat, iar conștientizarea lui este trecerea spre un nivel superior. Pentru mine, Mirel a fost experiența care mi-a dat cam cele mai elocvente răspunsuri legate de viață, legate de mine și nu în ultimul rând, legate de băieți :)) . Cam asta scriam eu despre Mirel în plin întuneric, raportat la ceea ce avea să se întâmple:

Dragă Mirel,

Cred că mă îndrăgostesc de tine! Mi-a fost așa frică să o spun, dar azi, într-o discuție cu prietena mea filozoafă pur și simplu m-am simțit bine spunând-o. Zicea ea: „Cred că mă îndrăgostesc de x (prietenul ei)…” Atunci primul și singurul lucru la care m-am putut gândi a fost și eu de Mirel. Chiar dacă mâine te hotărăști să nu mai vorbim, să știi că este ceva real și mă voi bucura de experiență (Bullshit! O să-mi pară foarte rău dacă faci asta). Tu realizezi că s-a făcut o lună de când interacționăm? Realizezi că de o lună încoace sunt fericită și pozitivă și mi se luminează chipul. Mă faci să văd lumea atât de frumos. Suntem pe un piedestal. Nu m-ai sărutat încă. Mi-ai spus că sunt că o floare frumoasă și inocentă, pe care nu vrei să o superi. Te descopăr încet și sunt atât de fericită. Mă înveți să ofer și să primesc iubire. Mă înveți că ochelarii de soare te apără de toate lucrurile rele care se pot întâmpla în metrou , așa cum pătura apăra fiecare copil de monștrii de sub pat. Mă înveți că pot fi încă un copil și viața mea merită trăită la maxim. Vezi în mine imaginație și bogăție sufletească. Fiecare moment pe care îl petrecem împreună este infinit și nu îmi dau seama când trece. „De ce m-ai atenționat să fac un pas spre tine chiar dacă omul din metrou avea loc să treacă?”- „Pentru că îmi place să fii aproape de mine.” spui tu, îmbrățișându-mă. „Vrei ceva dulce?”- „Da.” Și atunci mi-ai cumpărat o ciocolată de casă, pe jumătate albă. „Hai să-ți spun încă un motiv pentru care îmi place de tine… Stai… Nu-mi mai amintesc… te-ai uitat la mine și m-am pierdut puțin.” Am venit la meciul tău chiar dacă îți spusesem că nu o fac. M-ai privit, ai zâmbit și m-am topit. Mă faci să râd, să trăiesc și să descopăr fericirea fără să aștept nimic în schimb. Nu cunosc tristețe când sunt cu tine.
Monica”

Aș putea cataloga scrisoarea drept cea mai frumoasă iluzie a mea din ultimii 18 ani.

P.S.: Evident că asta nu e toată povestea.

 

Share

Realitate, fapte și băieți

Nu, băiatul pe care l-ai cunoscut aseară în club nu este iubirea vieții tale, nu s-a îndrăgostit de tine „la prima vedere” și nu, nu spun asta din vise. Mi-a luat câțiva ani buni să realizez că efectiv nu tot ce zboară se mănâncă= nu rămâi împreună cu băiatul cu care te-ai sărutat aseară= nu te va căuta a doua zi= nu îți găsești iubirea vieții într-o seară la un bal, sau la un club. Atunci când realizezi toate astea, te găsești într-un loc minunat. Te găsești în locul în care nu suferi și nu-ți mai faci iluzii. Atunci realizezi că te poți distra fără să bei, sau să te săruți cu primul venit. Îți dai seama că e în puterea ta să decizi ce faci cu propria-ți viață, să-ți joci fiecare carte și să trăiești fiecare moment exact așa cum vrei.
Lumea asta este construită, la bază, pe legea atracției universale. În momentul în care gândești o chestie, de obicei se întâmplă. Asta nu e vreo conspirație, ci energiile interioare pe care le avem tind să se îndrepte spre respectivul cuget și să-i sporească materializarea. Fiecare gând pe care l-am avut despre fiecare băiat pe care mi-am dorit să-l cunosc a devenit realitate. La un anumit moment, soarta mi-a făcut cunoștință cu el și l-a adus ca pe o lecție, sau ca pe o amintire frumoasă. La urma urmei, primul instinct este cel care de obicei e adevărat. Viață noastră este ghidată în fiecare zi pe tot felul de făgașe, pe care nici nu avem idee cum am ajuns. Lucrurile, oamenii, experiențele de care avem parte nu sunt întâmplătoare, ele vin pentru că avem nevoie să învățăm ceva din ele. Realizăm cu greu că în jurul nostru există milioane de alte ființe care își trăiesc la rândul lor o viață, care au propriul univers paralel. Lumea asta este formată în mod spectaculos din atâtea universuri câte persoane sunt pe planetă . Fiecare om are în capul lui idei pe care le dezbate cu sinele, are incertitudini și nesiguranțe. Universurile noastre se intersectează adesea cu ale celorlalți, dar suntem prea alerți, prea grăbiți, prea lacomi ca să putem observa asta. Eram prin clasa a 10-a pe la sfârșit când am realizat (vag) prima oară. Eram la trecerea de pietoni a liceului meu, se făcuse verde și voiam să traversez strada. Atunci a venit un om la mine. Era un tânăr care în mod cert terminase liceul (nu mă prea pricep la aproximări de vârstă) și m-a provocat să-i spun un nume de țara care începe cu “d”. Am zis repede “Danemarca” și apoi mi a spus că voia doar să mă scoată din rutina în care eram ancorată, și m-a întrebat dacă îi dau voie să mă îmbrățișeze. I-am răspuns că da. Probabil am fost inconștientă din anumite puncte de vedere, dar felul în care mi-a schimbat starea interioară a fost de neprețuit. Zi de zi ne confruntăm cu situații care, fără să ne dăm seama, ne influențează și ne compun viața într-o armonie perfectă. În mod evident există și evenimente mai puțin plăcute, dar al căror scop este de a ne învăța să apreciem ce avem și să trăim din plin fiecare moment.

P.S.: Bogat nu e cine are cel mai mult,  ci acela care are nevoie de cel mai puțin.

Share

Daca “păsarea” ar simți ca un om

Am ceva de spus! Chiar am și simt că mereu mi se pune o palmă puternică peste buze și sunt obligată să-mi înăbuș graiul… să înghit sec și amărât. Apoi, totul ajunge în sufletul meu bolnav de emoție care caută o parte bună. Ce să găsești în lumea asta? Ce ai putea să găsești, dacă mereu este mai simplu să întorci capul fără să-ți pese ce se întâmplă în părțile pe care privirea ta nu le acoperă? De ce ai lupta, când ai putea să fugi, pentru ca este comod. Sunt furioasă și uneori mâna nu are forță să-mi astupe gura, căci prind momente de speranță. Mă agăț de ele rătăcitoare și sper ca într-o clipă să mă trezesc din visare și să AM DREPTATEA PE CARE O MERIT.Nu îmi e comod singură, dar de ce inevitabil ajung să-mi însușesc postura asta? De ce atunci când colorez vorbele-mi în tonuri închise se stinge lumina și desenul meu e pus deoparte? De ce oamenilor va plac doar galbenul și albastrul cerului? Doar cerul e frumos? Ce înseamnă frumos? Un lucru instabil? Un lucru frumos nu se lasă distrus la prima rafală de vânt, el nu moare, pentru că e puternic, adevărat și real. Și atunci eu de ce sunt moartă în fiecare zi? Pentru că aleg să pictez cu alb și negru, pentru că aleg atât de ușor să lupt? Pentru că e mai ușor să taci și pentru că așa fac toți, omorâți-mă pe mine! Omorâți-mă cu vorbe, cu note, cu țigări, cu cenzură, cu bani, omorâți-mă încet cu o doză extremă, dar nu letală, în fiecare zi , pentru că ce aveți de pierdut? Pierdeți două culori și cerul vostru tot albastru este, iar soarele răsare la fel de strălucitor. O să aflați că noaptea, iarnă și frigul sunt mult mai greu de trăit decât căldură, primăvară și soarele! “Dragii mei” , dacă nu aveți o geacă pe voi, iarna mă veți urma, dar nu pentru că v-a venit timpul ci pentru că nu mai rezistați. Atunci mă veți căuta în locul în care ați ajuns voi toți și veți avea o mare surpriză: eu nu voi fi acolo, pentru că nu am încetat să lupt. Am găsit o armă de a învinge: “păsarea”. Mi-a păsat de mine, m-am iubit pe mine. Eu sunt singura mea casă, mă am doar pe mine, mă am, lucru pe care voi nu o să-l înțelegeți pentru că voi v-ați preocupat atât de puțin de voi înșivă, dar atât de puțin… Cum să mă ascultați? Cum să mă înțelegeți, dacă voi trăiți în niște cutii goale? E imposibil. Mă las să spun ceva doar pentru mine, căci eu voi fi mereu singură care voi vrea să mă ascult. Perfectă nu sunt, dar îmi conștientizez defectele și le ador. Ele mă definesc… ele constituie frumusețea imperfectă, pacea divină.
Asta sunt eu împotrivă voastră, a criticilor mei simpatici întruchipând NEpăsarea.

Share

#1 Lucrurile rele au întotdeauna gust bun

Realizez acum că noi nu am făcut niciodată cunoștiință propriu zis. Bună! Eu sunt Monica. Eu sunt răul întruchipat, pentru că eu caut fericirea. Se spune că îți umple sufletul, dar așa e oare? N-o fi doar senzația aceea că totul s-a terminat? Nu confundăm oare fericirea cu liniștea? Revenind, vezi, despre asta vorbesc? Totul se desfășoară ca o poveste aici. Fiecare persoană reală are un rol bine stabilit. Păpușile joacă exact ce-și dorește păpușarul. Trebuie să fii rece că să fii un păpușar bun. Trebuie ca inima ta să nu cunoască iubire, să nu știe să sufere sau să se teamă. Obișnuiam să mă asociez cu un astfel de tipar. Nu simțeam nimic, nimic. Am cunoscut zeci de băieți, în varii contexte și de fiecare dată mă întorceam acasă, și începeam să mă schimb. Acelea erau cele mai apropiate momente de mine însămi. Îmi scoteam pe rând câte o șosetă și mi spuneam: “Doamne cum a fost…” Apoi continuam cu tricoul și urma întrebarea: “Oare am făcut bine ce am făcut?” Pantalonii îi dezbrac mereu în picioare, fără să mă ajut de mâini și privesc pătrunzător parchetul camerei mele. De fiecare dată decretez că voi face totul și nu voi regreta nimic… Mă așez în pat cu fața spre perete.. Mă rog, nu e chiar un perete.. Patul meu este conectat la dulap prin mai multe bucăți de lemn și sincer m-am întrebat mereu cum de acesta din urmă nu cade pe mine în timp ce dorm.  Mda, încă o conspirație. Locul ăsta mă protejează. Îl privesc drept cel mai sigur loc de pe planetă, iar dacă e noapte, chiar nimic nu te poate doborî acolo. Deci inevitabil ritualul meu își are un prefinal în pat. Acolo analizez dacă merită să împărtășesc cuiva pățaniile mele. Dacă e suficient de suculent să fie o bârfă bună, dacă e suficient de trist să fiu o victimă câteva zile, dacă e întratât de glorios încât să fie o laudă și ceva bani în plus, sau dacă am nevoie de vreun sfat. Termin rapid cu partea asta căci în final realizez că pot fi eu. Realizez că pot să dau frâu liber la tot ce-mi zboară prin minte. Inventariez cu zâmbetul pe buze bucuriile zilei. Am constant în minte ceva la care mă gândesc să fiu fericită. În toată mizeria asta în care înot cu capul pe la suprafața (așa mă mint că de fapt sunt într-un loc sublim, în ciuda faptului că tot restul corpului meu este scufundat acolo) găsesc aparent mereu atât motive de bucurie cât și nemulțumiri. Mi se spune adesea că eu nu sunt capabilă să fiu mulțumită pe deplin. Ei bine, sunt, pe interior. Sufletul meu emană căldură în fiecare clipă. Am rezonat de la început. Nu mi-am făcut nicio iluzie legată de tine și iată unde s-a ajuns. O să mă arunc înapoi în timp și o să-ți spun fiecare sentiment pe care l-am avut.  Cui? Chiar ție.

Share

Arta de a presupune

Am condamnat o bună perioadă de timp această manie de a te gândi obsesiv la un lucru=de a despica firul în 4=de a număra foile de la plăcintă=de a întoarce ceva pe toate părțile. Simțeam nevoia asta constant până când am decis să o înfrunt, să o privesc tranșant direct în ochii ăia pe care îmi imaginez că îi are. De ce aș blama “overthink”-ul? El este, de fapt, o artă (dacă este conștientizată, evident). Momentul crucial în care am realizat eu că fac presupuneri non-stop a fost într-o zi discutând cu sfătuitoarea și buna mea prietenă filozoafă. Ea m-a întrebat destul de uimită “Dar de ce vorbim încă despre asta? N-am vorbit deja o dată?” Am încetinit totul până la zero și m-am extras din tabloul în care eram atunci. Am studiat instantaneul, poza, cadrul (cum vrei s-o iei) de moment de undeva de sus și am constatat ce? Am constatat că eram într-o buclă, care mă stăpânea cu nerușinare. Mă învârteam în același cerc ca un bolnav mintal. Am reluat viața și am tras o linie. Am avut vreun beneficiu din despicarea firului în 4? În tragicul de-atunci, evident că nu, dar analizând puțin în substrat constat că este la fel de abstract ca la matematica. Zadarnic pot încerca să atac o problemă într-o anumită manieră, dacă ea nu mă duce la soluția corectă. Numai încercând felurite variante pot descoperi, din aproape în aproape, rezolvarea victorioasă. Consider artistic să poți vorbi ore în șir pe aceeași temă, spunând, de fapt, nimic, însă arta asta este precum un fum ce nu rezistă decât dacă este întreținut constant.

P.S.: propria plasă este cea mai înșelătoare.

Share