Incisiv.

Să spunem că un om are o casă care urmează să cadă, construcția fiind șubredă. În acest caz omul are 2 variante: să stea liniștit în casă, consient fiind că se va dărâma sau să plece. Până acum ceva timp, prima variantă nici nu exista. Fiecare om avea un spirit întreprinzător datorat instinctului de supraviețuire și de evoluție. Era de neconceput să nu muncești, să nu ai pic de demnitate și să te resemnezi în mocirlă. Românul de rând credea cu tărie că dacă muncește pământul cu două ore mai mult decât o făcea până atunci i se va schimba condiția. În fine, a apărut și varianta. Să nu uităm un alt lucru: tehnologia actuală ne aduce fericită încă o opțiune pentru omul nostru, și anume să stea liniștit în casă, conștient fiind că se va dărâma și să își plângă de milă pe facebook. Realizăm ridicolul situației? Nu. 

Zilnic sute de oameni își exprimă frustrările pe social media sperând că ceva se va întâmpla, tremurând emoționați la un like sau la un share. Îngropăm potențialul tehnologiei și a liberei exprimări cu frustrări personale. Ne creăm probleme disecând totul până când nu mai are sens. Capacitatea noastră de a acționa efectiv este inundată de ore în șir de presupuneri nemărginite. Capra vecinului este și va fi mereu mai frumoasă, pentru că tu investești în contemplarea ei, nu în dezvoltarea propriului tău animal.  Văd postări ale unor oameni care se consideră speciali în vreun fel. Nu sunteți speciali. Sunt mii de oameni în depresie zilnic, sunt mii de oameni care își pierd slujbele zilnic, sunt alte mii care își pierd casele, sunt oameni care nu au o casă în primul rând, sunt oameni care trăiesc felurite traume în fiecare zi. Iar noi ce facem? Muritori de rând, ne considerăm unici, considerăm special faptul că ni s-a întâmplat ceva și considerăm că avem dreptul să devenim victime.  

Exemplu și mai simplu: scap un pahar de lapte pe jos. Paharul se sparge (pentru că nu era din plastic așa cum probabil te gândești tu, cel care mă judeci chiar acum) și laptele se varsă. Ce variante am? Strâng mizeria sau merg pe facebook, scriu un post de minim 2 pagini în timp ce laptele se întărește pe podea, devine lipicios, contribuie nestingherit la extinderea mocirlei. Astfel, dragă victimă a societății doresc să îți spun ceva foarte onest: viața este o chestiune de alegeri, decizii și voință. Poți alege să ai o discuție cu tine înainte de a publica o astfel de compunere. Este relevantă postarea mea? Ce vreau să obțin făcând-o publică? O să obțin oare ce mi-am propus? Va ajuta și alți oameni sau îi va încuraja doar să piardă la rândul lor timp? Astfel, abordând problema simplu, fiecare dintre noi ar avea șansa să contribuie la ruperea aceastei ,,idiocrații”.

Ce-ar fi dacă fiecare om și-ar asuma condiția în care se află? Ce-ar fi dacă timpul pe care îl folosim ca să ne plângem l-am folosi ca să spargem capsula de victimă în care ne este așa de ușor să trăim? Ce sentiment plăcut este să ai mii de likeuri. Dar ce sentiment plăcut este să realizezi că nu poți cumpăra nici măcar o scobitoare cu respectivele. Ți-a picat conexiunea la internet și gata, nu mai exiști. Trăim într un cerc vicios. Cine speri că o să te ajute dacă postezi pe facebook că ți-ai pierdut jobul? Cine? Eu? Păi I’m feeling dator la întreținere, nu mi-ai văzut statusul? Cine speri să te ajute? Altă victimă ca și tine? Sau like-urile? Sau share-urile? Nu observăm că ne adâncim tot mai rău? Nu. Mai tragic e că nu ne asumăm. Eu trăiesc aceeași viață de frustrare ca și tine, sunt bombardată de o opinie generală, și anume #ASTAEROMANIA, și n-am plecat. Nici tu n-ai plecat. Deocamdată îți convine așa. Și mie la fel. Poate la un moment dat o să plec. Dar știi ceva? Tu n-o să pleci pentru că n-ai curajul să-ți asumi nimic. N-ai determinarea să nu renunți, n-ai ambiția să crezi în ceva cu toată ființa ta! 

Share