,,Orgoliul meu este și-nvins și umilit”

Este oare ușor să fii o persoană comodă pentru ceilalți? Toți vrem să avem în preajma noastră oameni controlabili, oameni care să ne asculte fiecare gând, care să ne sprijine indiferent de ceea ce facem, care să nu ne judece și nu în ultimul rând care să se muleze întocmai pe ceea ce ne dorim noi. Cu greu acceptăm ceva opinie diferită de a noastră, cu greu suntem capabili să purtăm un dialog constructiv și ne este aproape imposibil să luăm în considerare faptul că acțiunile fiecărei persoane în parte sunt determinate de însuși comportamentul nostru. Apare o dorință firească de a schimba percepția, de a ne lăsa influențați de curente de opinie și implicit ratăm principala noastră frământare. Este mult mai ușor să fugi decât să rămâi și să lupți. Este la indemâna noastră să blamăm soarta, pe celălalt, societatea, vremea de afară și tot felul de alți factori externi. Adeseori nu vedem aspecte evidente, din cauza puternicelor influențe înconjurătoare. Adeseori țintim niște nori de fum pierzând concentrarea asupra esenței. Căutăm necontenit mimetism la cei din jur, în detrimentul unei acceptări a diferențelor, care la finalul zilei ne arată superioritatea rasei umane. Într-un 2018 al tehnologiei, al roboților, al automatizării masive, oamenii se pierd printre grămezi de obiecte fără viață, printre linii de cod moarte și se deshidratează până la ultima suflare după mii de kilometri de scroll pe social media. Ne întrebăm din când în când ce nu funcționează, cum am ajuns în punctul în care suntem și mai cu seamă de ce am ajuns acolo. Refuzăm cu obstinație să avem păreri proprii, să gândim cu propriul creier și să luăm decizii în consecință. Umbrim ceea ce este drept și firesc cu varii tertipuri și scheme contorsionate de comportament. Lăsăm deoparte ceea ce ne dorim cu adevărat și creăm măști favorabile, măști pe care considerăm că societatea le-ar agreea. Ne ascundem zi de zi după opaci perdele de disponibilitate rece și seacă uitând în final unde am pus ceea ce simțim cu adevărat. Noțiunea de sinceritate am pierdut-o de mult… Zace neputincioasă undeva în cele mai adânci unghere ale sufletului nostru, unde în mod evident nu lăsăm pe nimeni să se uite prea atent. Ne confecționam capcane inutile de care ne împiedicăm nonșalant cutreierând printre oameni. Spontaneitatea este, de asemenea, un termen care a fost demult scos din circulație. De ce ai fi spontan, liber și sincer, când ai opțiunea de a-ți premedita absolut totul? De ce ți-ai asuma orice, când ai putea mereu să întorci orice situație? Jumătățile de măsură au ajuns să ne definească întrutotul. Reacționăm îndoielnic, facem doar jumătate de pas spre dorințele noastre, ducem o viață plină de acțiuni interpretabile în zeci de feluri. Irosim ceea ce contează cu adevărat, cu aroganță călcăm în picioare cele mai senine aspecte ale existenței.

Share

Incisiv.

Să spunem că un om are o casă care urmează să cadă, construcția fiind șubredă. În acest caz omul are 2 variante: să stea liniștit în casă, consient fiind că se va dărâma sau să plece. Până acum ceva timp, prima variantă nici nu exista. Fiecare om avea un spirit întreprinzător datorat instinctului de supraviețuire și de evoluție. Era de neconceput să nu muncești, să nu ai pic de demnitate și să te resemnezi în mocirlă. Românul de rând credea cu tărie că dacă muncește pământul cu două ore mai mult decât o făcea până atunci i se va schimba condiția. În fine, a apărut și varianta. Să nu uităm un alt lucru: tehnologia actuală ne aduce fericită încă o opțiune pentru omul nostru, și anume să stea liniștit în casă, conștient fiind că se va dărâma și să își plângă de milă pe facebook. Realizăm ridicolul situației? Nu. 

Zilnic sute de oameni își exprimă frustrările pe social media sperând că ceva se va întâmpla, tremurând emoționați la un like sau la un share. Îngropăm potențialul tehnologiei și a liberei exprimări cu frustrări personale. Ne creăm probleme disecând totul până când nu mai are sens. Capacitatea noastră de a acționa efectiv este inundată de ore în șir de presupuneri nemărginite. Capra vecinului este și va fi mereu mai frumoasă, pentru că tu investești în contemplarea ei, nu în dezvoltarea propriului tău animal.  Văd postări ale unor oameni care se consideră speciali în vreun fel. Nu sunteți speciali. Sunt mii de oameni în depresie zilnic, sunt mii de oameni care își pierd slujbele zilnic, sunt alte mii care își pierd casele, sunt oameni care nu au o casă în primul rând, sunt oameni care trăiesc felurite traume în fiecare zi. Iar noi ce facem? Muritori de rând, ne considerăm unici, considerăm special faptul că ni s-a întâmplat ceva și considerăm că avem dreptul să devenim victime.  

Exemplu și mai simplu: scap un pahar de lapte pe jos. Paharul se sparge (pentru că nu era din plastic așa cum probabil te gândești tu, cel care mă judeci chiar acum) și laptele se varsă. Ce variante am? Strâng mizeria sau merg pe facebook, scriu un post de minim 2 pagini în timp ce laptele se întărește pe podea, devine lipicios, contribuie nestingherit la extinderea mocirlei. Astfel, dragă victimă a societății doresc să îți spun ceva foarte onest: viața este o chestiune de alegeri, decizii și voință. Poți alege să ai o discuție cu tine înainte de a publica o astfel de compunere. Este relevantă postarea mea? Ce vreau să obțin făcând-o publică? O să obțin oare ce mi-am propus? Va ajuta și alți oameni sau îi va încuraja doar să piardă la rândul lor timp? Astfel, abordând problema simplu, fiecare dintre noi ar avea șansa să contribuie la ruperea aceastei ,,idiocrații”.

Ce-ar fi dacă fiecare om și-ar asuma condiția în care se află? Ce-ar fi dacă timpul pe care îl folosim ca să ne plângem l-am folosi ca să spargem capsula de victimă în care ne este așa de ușor să trăim? Ce sentiment plăcut este să ai mii de likeuri. Dar ce sentiment plăcut este să realizezi că nu poți cumpăra nici măcar o scobitoare cu respectivele. Ți-a picat conexiunea la internet și gata, nu mai exiști. Trăim într un cerc vicios. Cine speri că o să te ajute dacă postezi pe facebook că ți-ai pierdut jobul? Cine? Eu? Păi I’m feeling dator la întreținere, nu mi-ai văzut statusul? Cine speri să te ajute? Altă victimă ca și tine? Sau like-urile? Sau share-urile? Nu observăm că ne adâncim tot mai rău? Nu. Mai tragic e că nu ne asumăm. Eu trăiesc aceeași viață de frustrare ca și tine, sunt bombardată de o opinie generală, și anume #ASTAEROMANIA, și n-am plecat. Nici tu n-ai plecat. Deocamdată îți convine așa. Și mie la fel. Poate la un moment dat o să plec. Dar știi ceva? Tu n-o să pleci pentru că n-ai curajul să-ți asumi nimic. N-ai determinarea să nu renunți, n-ai ambiția să crezi în ceva cu toată ființa ta! 

Share

Scurtă reîmprospătare

Ghici ce. Lucrurile se termină, oamenii se schimbă, iar viața merge înainte.  Dacă va fi să se întâmple, se va întâmpla. Evident că am momente în care nu cred nicio secundă toată aberația asta. ,,Ce e asta? Nu am cum să cred asta.” Partea bună este că sunt o ființă rațională și îmi controlez emoțiile. Se spune că trebuie să ai sânge rece să-ți omori propriile sentimente. Dacă tu simți că nu mai au de ce să existe. Omoară-le! Omoară-le și renaște precum o pasăre phoenix! Ai capacitatea să decizi pentru tine, ai puterea să devii ceea ce-ți dorești, în orice clipă. Nu-ți fie teamă de eșec, pentru că este un concept temporar care depinde în aceeași măsură de tine. Ai un timp de consolare. Propune-ți ca pentru următoarele x minute să te descarci, să consumi furia, dezamăgirea, tristețea și apoi să fii gata să treci peste.

Sunt, în schimb, stări latente constante, ce apar periodic și te macină. Te rod pur și simplu pe interior. Gelozia și invidia sunt principalele două. În primul rând ai nevoie să le identifici. Respiră adânc și lasă-ți mintea liberă pentru câteva secunde. Analizează-ți sentimentele. De unde provin ele? Ce acțiuni le-au determinat? Dacă îți pare că nu au o sursă exactă, ești într-o buclă de overthink și atunci tu ești singura persoană care te poate scoate din ea. Odată ce ai stabilit cauzele, reflectează asupra lor. Pune-le într-o ordine și dă-le o formă de sine stătătoare. Adună-te și elimină le pas cu pas. Corodează cu bunăvoință și generozitate fiecare umbră de sentiment urât. Bucată cu bucată, fă-le să dispară din mintea ta. Evadarea este singura cale să ieși din închisoarea meschină în care te afli. Ai puterea să faci asta! Simți cum devii o persoană plină de viață, de energie, al cărei zâmbet schimbă lumea. Atunci ai atins idealul. Rămâi acolo și nu lăsa pe nimeni să te intimideze!

Share

Când vorbești cu mine… dă-ți jos masca!

 Termene limită și date de expirare. Despre asta e vorba. Este vorba de consumarea unui lucru până la stadiul de ,,nu-l mai vreau, l-am avut deja”. Cred că asta este una dintre cele mai mari frici care îi macină pe oamenii din ziua de astăzi. Ea îmbracă uneori forma respingerii sau a refuzului. Da… ,,Îmi e frică să trăiesc, să nu ajung să fiu de aruncat.” Chestiunea care a fost, este și va fi mereu: libertatea, solitudinea și iubirea de sine. Sunt atât de frustrat, de îngrădit, chiar de haina propriului corp. Iubim lucruri care se disipă, care se evaporă. Iubim lucruri ireale,  ce par fără cusur, ce par nesfârșite. Avem tendința să punem întrebări tot timpul. Suntem astfel catalogați ca niște copii mai mari? Nu suntem oare mult prea naivi ca să vedem cu adevărat că suntem în captivitate? Suntem în captivitatea propriei imaginații și a propriei lumi pe care o vedem întunecată. Nu contează ce spunem, contează ce este de fapt. Poți afișa o mască sub care să se afle munți de dispreț profund și nemulțumiri provenite din locuri sumbre. Poți părea fericit, poți da senzația că îți pasă, poți arăta afectuos, poți arăta liniștit… poți purta o grămadă de măști. Și atunci nu cumva ajungi să te întrebi cine ești tu de fapt? Ce este în spatele tuturor formelor pe care le îmbracă propria-ți personalitate, de ce ascunzi ce ești și de ce sugrumi glasul liber al interiorului tău? Întotdeauna vom atrage ceea ce suntem, așa că dacă îmi displace ceea ce am atras.. îmi displac eu însumi. Tranzitivitatea matematică ne poate purta în locuri greu bănuite, locuri atinse de praf, locuri greu de stăpânit. Ce apare o dată cu ea suntem chiar noi . Apărem fără preaviz, apărem chiar din sincerul ungher al nesiguranței omenești. Ne surprinde adeseori ce vedem aici. Vedem un sine încurcat, debusolat, care poate ar dori să se afirme, însă nu reușește. Interesul personal primează mereu, așa încât , oamenii vor fi capabili să își asume roluri multiple și personalități de fum doar din dorința de a obține ce își doresc. Capacitatea de a înțelege acest fenomen creează persoane tolerante, liniștite și cu un nivel ridicat de înțelepciune. Când înțelegem viciile societății în care trăim, dar mai ales când reușim să le acceptăm, ajungem să nu ne mai copleșească un ambalaj frumos, căutând necontenit ceva substanță palpabilă printre măștile goale de conținut ale celor din jurul nostru. Scandalizarea interioară, alături de fiecare frustrare sunt îngropate ușor, ușor, scoțând la iveală o ființă puternică, ce trăiește fiecare clipă ca și când ar fi ultima.

 

Share

Revenind…

Cum poți să uiți? Cum poți să te educi să vezi altceva? Cum poți să afirmi că asta e iubire? Cum poți trece de la o stare la alta fără să ai nici măcar un regret? Iubești până în pânzele albe. Iubești cu toată ființa ta și nu-l vezi decât pe  omul de lângă tine. Afirmi net că nu vei risipi iubirea. Afirmația este un fir de care te agăți, dar nu te poate susține, nu poate susține faptul că minți fără pic de rușine. Îți minți sufletul, te încătușezi, încerci să găsești susținere în nimic altceva decât într-un fir… încerci disperat să te ții de el dar nu reușești. Minți astăzi, minți mâine și la un moment dat te pierzi. Pierzi cursul și ești nevoit să te întorci la origini. Revii la stadiul terminus în care tu de fapt nu cunoști acest fenomen misterios, în care fiecare părticică a ta caută să-l deslușească, dar nu reușește. Te resemnezi și începi să cutreieri porțelanuri colorate, dar inodore, incolore, insipide… Doar ca să-ți demonstrezi ție că nu ai nevoie de iubire, să-ți dovedești că ai puterea să fii mai presus de orice sentiment, că poți domina simțirile și poți juca orice carte sub pretextul “all in”. Probabil nici nu știi să joci poker, dar în stilul ăsta îți faci viața. Reușești să încurci pe toată lumea cu măreața cacealma, pe care o îmbraci în haine frumoase, numite de tine sinceritate. O să descoperi că te-ai pierdut încercând să umpli goluri cu material nepotrivit. E târziu… dar nu de tot. Dacă nu s-a terminat frumos, atunci nu s-a terminat, nu-i așa? Continui să speri… Înveți să ai răbdare și probabil într-o zi pornește în sufletul tău o revelație. Vălul de pe ochi se duce și apreciezi altfel situațiile. Observi totul dintr-o perspectivă detașată, dai drumul nesiguranțelor și te avânți cu frenezie să redescoperi tot ceea ce părea pierdut.

Share

MIREL #2

Dragă Mirel,
 
 Cine ar fi crezut că o să se termine? Din momentul un care te arăți slab , oamenii nu vor înceta să profite. Slăbiciunea este deseori confundată cu păsarea . Dacă îți pasă, dacă arăți interes, ești slab. De ce ai arăta asta? De ce ai rupe părți din tine că să îl faci pe altul fericit, când ai putea să le lași chiar acolo că să-ți înseninezi tu însuți viața, corect? S-a terminat până la urmă. O spun deși nu o cred deloc. După episodul cu cearta totul s-a schimbat , iar respectul tău față de mine a scăzut drastic. De ce? Pentru că ți-am arătat că îmi pasă și te-am făcut să nu renunți. Evident tu ai profitat și m-ai tratat că și cum ți-aș fi fost cuvenită. Nu funcționează așa deloc. Am decis să plec înainte să nu te mai pot „dezlipi” chiar deloc.
 
 Monica

Îi scriam ca o eliberare, ca o descătușare a propriei conștiințe (care aparent, din când în când, își mai face simțită prezența și la mine). Încercam să mă detașez, să rup torul chiar dacă o parte din mine își dorea cu ardoare să mai rămână. Mi-am dat timp. Mi-am acordat toate clipele că să realizez că Mirel este ceea ce am avut nevoie că să ajung “petrecerea” care sunt astăzi. Totuși, pe Mirel l-am adus în poziția de lecție printr-o depășire a propriei condiții, pe care o voiam nespus de mult. În viață fiecăruia există un Mirel, pe care nu trebuie decât să îl conștientizăm.

P.S.: Mulțumesc sorților, pe această cale!

Share

MIREL

Mirel este un moment cheie în viața mea. Mirel este un ansamblu de conjuncturi, o persoană, o schimbare. Toată lumea a avut parte de un Mirel la un moment dat, iar conștientizarea lui este trecerea spre un nivel superior. Pentru mine, Mirel a fost experiența care mi-a dat cam cele mai elocvente răspunsuri legate de viață, legate de mine și nu în ultimul rând, legate de băieți :)) . Cam asta scriam eu despre Mirel în plin întuneric, raportat la ceea ce avea să se întâmple:

Dragă Mirel,

Cred că mă îndrăgostesc de tine! Mi-a fost așa frică să o spun, dar azi, într-o discuție cu prietena mea filozoafă pur și simplu m-am simțit bine spunând-o. Zicea ea: „Cred că mă îndrăgostesc de x (prietenul ei)…” Atunci primul și singurul lucru la care m-am putut gândi a fost și eu de Mirel. Chiar dacă mâine te hotărăști să nu mai vorbim, să știi că este ceva real și mă voi bucura de experiență (Bullshit! O să-mi pară foarte rău dacă faci asta). Tu realizezi că s-a făcut o lună de când interacționăm? Realizezi că de o lună încoace sunt fericită și pozitivă și mi se luminează chipul. Mă faci să văd lumea atât de frumos. Suntem pe un piedestal. Nu m-ai sărutat încă. Mi-ai spus că sunt că o floare frumoasă și inocentă, pe care nu vrei să o superi. Te descopăr încet și sunt atât de fericită. Mă înveți să ofer și să primesc iubire. Mă înveți că ochelarii de soare te apără de toate lucrurile rele care se pot întâmpla în metrou , așa cum pătura apăra fiecare copil de monștrii de sub pat. Mă înveți că pot fi încă un copil și viața mea merită trăită la maxim. Vezi în mine imaginație și bogăție sufletească. Fiecare moment pe care îl petrecem împreună este infinit și nu îmi dau seama când trece. „De ce m-ai atenționat să fac un pas spre tine chiar dacă omul din metrou avea loc să treacă?”- „Pentru că îmi place să fii aproape de mine.” spui tu, îmbrățișându-mă. „Vrei ceva dulce?”- „Da.” Și atunci mi-ai cumpărat o ciocolată de casă, pe jumătate albă. „Hai să-ți spun încă un motiv pentru care îmi place de tine… Stai… Nu-mi mai amintesc… te-ai uitat la mine și m-am pierdut puțin.” Am venit la meciul tău chiar dacă îți spusesem că nu o fac. M-ai privit, ai zâmbit și m-am topit. Mă faci să râd, să trăiesc și să descopăr fericirea fără să aștept nimic în schimb. Nu cunosc tristețe când sunt cu tine.
Monica”

Aș putea cataloga scrisoarea drept cea mai frumoasă iluzie a mea din ultimii 18 ani.

P.S.: Evident că asta nu e toată povestea.

 

Share

Când un prieten devine un străin

Mereu am încercat să înțeleg cum funcționează lumea asta. Cum se poate ca într-un moment să fii cel mai bun prieten și în imediat următorul să fii un străin. Noțiunile sunt aparent mult mai apropiate decât par. La baza lor cred că stă o doză de necunoscut ce ne împiedică să înțelegem motivele reale care justifică acțiunile celor din jur. Când ceva se întâmplă „din senin” permite-ți să accepți că nu știi totul despre acea situație. Când un prieten devine un străin, trebuie să înțelegi că nu poți împiedica oamenii să-și facă alegeri în viață, să admiți că urmează o perioadă de îngheț temporal, iar apoi, când te aștepți mai puțin, se va lumina și zona de neînțeles din poveste, ea căpătând un cu totul alt sens. În 2017 social media accentuează toate situațiile astea. Social media „încurajează” despicatul firului în 4 la nesfârșit, împiedică detașarea completă de trecut și favorizează artificialul din fiecare poveste. Am decis ferm că dependențele pot fi controlate. Am hotărât că eu sunt propriul meu stăpân și că fiind o persoană cu gândire, pot să filtrez emoțiile ce îmi dictează în suflet. Pot alege să fiu liberă, pot alege o stare mentală pe care s-o aplic, pot fi în control total. De asemena în clipa în care pierd controlul decid că am ales să fac asta, decid că pentru un anumit interval de timp las emoția să îmi domine mintea, las valul vieții mele liber. Ai putea crede că trăiesc încătușată. Valul este copilul unei furtuni, valul este doza justă de alcool la o petrecere, valul este acel puțin care nu strică… Atunci când îi dai puterea să crească, domină incontrolabil interiorul tău, asemănător cu o cădere liberă. Mă frustrează și mai tare incapacitatea oamenilor de a fi demni, de a recunoaște adevărul, de a declara în mod direct o problemă deranjantă. Mă autosugestionez să înțeleg că nu pot pretinde tuturor să se comporte cum aș face-o eu, încerc să conștientizez că fiecare percepe în mod diferit lumea înconjurătoare. Respir, calm și liniștit, mă ridic într-o bulă de toleranță și îmi privesc prietenii, pentru că eu încă îi consider așa. Îi privesc și îi dezleg de mine. Le iau puterea de a mă influența, le iau puterea de a mă ignora, le iau toată puterea pe care le-am dat-o și îmi promit mie că fiecare emoție negativă o voi transforma în echilibru.

Share

Realitate, fapte și băieți

Nu, băiatul pe care l-ai cunoscut aseară în club nu este iubirea vieții tale, nu s-a îndrăgostit de tine „la prima vedere” și nu, nu spun asta din vise. Mi-a luat câțiva ani buni să realizez că efectiv nu tot ce zboară se mănâncă= nu rămâi împreună cu băiatul cu care te-ai sărutat aseară= nu te va căuta a doua zi= nu îți găsești iubirea vieții într-o seară la un bal, sau la un club. Atunci când realizezi toate astea, te găsești într-un loc minunat. Te găsești în locul în care nu suferi și nu-ți mai faci iluzii. Atunci realizezi că te poți distra fără să bei, sau să te săruți cu primul venit. Îți dai seama că e în puterea ta să decizi ce faci cu propria-ți viață, să-ți joci fiecare carte și să trăiești fiecare moment exact așa cum vrei.
Lumea asta este construită, la bază, pe legea atracției universale. În momentul în care gândești o chestie, de obicei se întâmplă. Asta nu e vreo conspirație, ci energiile interioare pe care le avem tind să se îndrepte spre respectivul cuget și să-i sporească materializarea. Fiecare gând pe care l-am avut despre fiecare băiat pe care mi-am dorit să-l cunosc a devenit realitate. La un anumit moment, soarta mi-a făcut cunoștință cu el și l-a adus ca pe o lecție, sau ca pe o amintire frumoasă. La urma urmei, primul instinct este cel care de obicei e adevărat. Viață noastră este ghidată în fiecare zi pe tot felul de făgașe, pe care nici nu avem idee cum am ajuns. Lucrurile, oamenii, experiențele de care avem parte nu sunt întâmplătoare, ele vin pentru că avem nevoie să învățăm ceva din ele. Realizăm cu greu că în jurul nostru există milioane de alte ființe care își trăiesc la rândul lor o viață, care au propriul univers paralel. Lumea asta este formată în mod spectaculos din atâtea universuri câte persoane sunt pe planetă . Fiecare om are în capul lui idei pe care le dezbate cu sinele, are incertitudini și nesiguranțe. Universurile noastre se intersectează adesea cu ale celorlalți, dar suntem prea alerți, prea grăbiți, prea lacomi ca să putem observa asta. Eram prin clasa a 10-a pe la sfârșit când am realizat (vag) prima oară. Eram la trecerea de pietoni a liceului meu, se făcuse verde și voiam să traversez strada. Atunci a venit un om la mine. Era un tânăr care în mod cert terminase liceul (nu mă prea pricep la aproximări de vârstă) și m-a provocat să-i spun un nume de țara care începe cu “d”. Am zis repede “Danemarca” și apoi mi a spus că voia doar să mă scoată din rutina în care eram ancorată, și m-a întrebat dacă îi dau voie să mă îmbrățișeze. I-am răspuns că da. Probabil am fost inconștientă din anumite puncte de vedere, dar felul în care mi-a schimbat starea interioară a fost de neprețuit. Zi de zi ne confruntăm cu situații care, fără să ne dăm seama, ne influențează și ne compun viața într-o armonie perfectă. În mod evident există și evenimente mai puțin plăcute, dar al căror scop este de a ne învăța să apreciem ce avem și să trăim din plin fiecare moment.

P.S.: Bogat nu e cine are cel mai mult,  ci acela care are nevoie de cel mai puțin.

Share

Daca “păsarea” ar simți ca un om

Am ceva de spus! Chiar am și simt că mereu mi se pune o palmă puternică peste buze și sunt obligată să-mi înăbuș graiul… să înghit sec și amărât. Apoi, totul ajunge în sufletul meu bolnav de emoție care caută o parte bună. Ce să găsești în lumea asta? Ce ai putea să găsești, dacă mereu este mai simplu să întorci capul fără să-ți pese ce se întâmplă în părțile pe care privirea ta nu le acoperă? De ce ai lupta, când ai putea să fugi, pentru ca este comod. Sunt furioasă și uneori mâna nu are forță să-mi astupe gura, căci prind momente de speranță. Mă agăț de ele rătăcitoare și sper ca într-o clipă să mă trezesc din visare și să AM DREPTATEA PE CARE O MERIT.Nu îmi e comod singură, dar de ce inevitabil ajung să-mi însușesc postura asta? De ce atunci când colorez vorbele-mi în tonuri închise se stinge lumina și desenul meu e pus deoparte? De ce oamenilor va plac doar galbenul și albastrul cerului? Doar cerul e frumos? Ce înseamnă frumos? Un lucru instabil? Un lucru frumos nu se lasă distrus la prima rafală de vânt, el nu moare, pentru că e puternic, adevărat și real. Și atunci eu de ce sunt moartă în fiecare zi? Pentru că aleg să pictez cu alb și negru, pentru că aleg atât de ușor să lupt? Pentru că e mai ușor să taci și pentru că așa fac toți, omorâți-mă pe mine! Omorâți-mă cu vorbe, cu note, cu țigări, cu cenzură, cu bani, omorâți-mă încet cu o doză extremă, dar nu letală, în fiecare zi , pentru că ce aveți de pierdut? Pierdeți două culori și cerul vostru tot albastru este, iar soarele răsare la fel de strălucitor. O să aflați că noaptea, iarnă și frigul sunt mult mai greu de trăit decât căldură, primăvară și soarele! “Dragii mei” , dacă nu aveți o geacă pe voi, iarna mă veți urma, dar nu pentru că v-a venit timpul ci pentru că nu mai rezistați. Atunci mă veți căuta în locul în care ați ajuns voi toți și veți avea o mare surpriză: eu nu voi fi acolo, pentru că nu am încetat să lupt. Am găsit o armă de a învinge: “păsarea”. Mi-a păsat de mine, m-am iubit pe mine. Eu sunt singura mea casă, mă am doar pe mine, mă am, lucru pe care voi nu o să-l înțelegeți pentru că voi v-ați preocupat atât de puțin de voi înșivă, dar atât de puțin… Cum să mă ascultați? Cum să mă înțelegeți, dacă voi trăiți în niște cutii goale? E imposibil. Mă las să spun ceva doar pentru mine, căci eu voi fi mereu singură care voi vrea să mă ascult. Perfectă nu sunt, dar îmi conștientizez defectele și le ador. Ele mă definesc… ele constituie frumusețea imperfectă, pacea divină.
Asta sunt eu împotrivă voastră, a criticilor mei simpatici întruchipând NEpăsarea.

Share