Posted on

SEND

,,Cum știi că un băiat te place? Cum să faci să te placă dacă nu vorbiți? Cum să te observe?” și încă alte zeci de întrebări fără răspuns frământă adolescența feminină. Câțiva oameni au scris și niște bestseller-uri pe tema asta, profitând cu nesimțire de naivitatea noastră, care chiar credeam că răspunsul se poate afla în 200 (plus minus) de pagini. Nu se află acolo, nici pe youtube, nici pe instagram la diverși sociologi, sau influenceri cum le spune acum, se află în fiecare dintre noi. Este evident că excludem cazurile total absurde, cum ar fi spre exemplu dorința mea de a-l întâlni pe Taylor Lautner. Știm că asta nu se va întâmpla, deci încercăm să ne rezumăm la persoane din sfera tangibilă a fiecăruia dintre noi.

Învățăm de când suntem mici să trăim cu oameni de sex opus în jurul nostru. Principial suntem diferiți cu toții, unici în felul nostru și speciali și alte clișee spirituale ușor neverosimile, dar între femei și bărbați există o diferență fundamentală și întrutotul reală. De la anatomie până la modul de gândire, femeile funcționează diferit de bărbați. O să prezint în continuare cel mai recent moment în care am învățat eu acest lucru.

Am avut un curs comun la facultate. Lecția se ținea mereu în același amfiteatru, de la aceeași oră și cu același profesor. Ce mai era tot timpul la fel în povestea asta, este David*. La fiecare astfel de activitate didactică privirile noastre aveau o întâlnire secretă. Invariabil ajungeam în sală după ce el deja se așezase, iar când intram era mereu acolo. Pășeam pe ușă și evaluam situația locurilor libere în vederea ocupării unuia, sau altfel spus căutam acea privire aparent rece, neînsoțită de un zâmbet, dar care onora mereu prezența la întrevedere, sau altfel spus, curs la facultate. David este peste media de frumusețe a băieților din 2019 și probabil își dă seama de avantajele pe care le are de partea lui. După câteva săptămâni la rând în care nimeni nu a lipsit de la locul întâlnirii, mi-a trimis cerere de prietenie pe facebook. Nu luasem asta în calcul, dar mărturisesc faptul că așteptam o confirmare a reciprocității privirilor – un pas de la el. Îl făcuse. Mingea era la mine în teren. Peste câteva zile am aruncat-o din nou și am trimis eu cerere de urmărire pe instagram. 1-1 Thank you, Mark for making this happen! I-am confirmat și eu că suntem pe aceeași pagină. Acum suntem împreună și fericiți. Nu chiar, nici măcar pe aproape, dar viața reală nu are final fericit mereu. Aici a intervenit “greșeala” mea. O greșeală de bază, care știam că va întrerupe linia misterioasă a comunicării non verbale. I-am scris eu în legătură cu niște cursuri de care aveam nevoie. Următoare întâlnire nu a mai existat. Pășisem în comun, în normalitatea plictisitoare a tinerilor de astăzi. Ne-am salutat politicos de atunci încolo la toate cursurile rămase și fiecare și-a continuat activitatea didactică. Privirile, misterul și tot jocul muriseră o dată cu apăsarea butonului send.

Răbdare- cuvânt cheie în comunicarea și interacțiunea dintre cele două sexe. Personal, consider că unul dintre cele mai grele lucruri este așteptarea. Este dificil să aștepți ceva ce nu știi dacă va veni, sau în cazul fericit: când va veni. Vestea proastă ar fi aceea că soluția pentru toate întrebările de mai sus, este răbdarea.

Notă: evident că nici acum nu am folosit numele real al persoanei.

Share
Posted on

Pe nisip în Vama Veche

Mi-a luat ceva să înțeleg că Vama Veche este mai mult decât o stațiune pe litoralul românesc, mai mult decât “drogați, jeg, alge și bețivi”. Vama Veche este fix calea spre dechiderea sufletului omenesc. Am ajuns prima dată în Vamă cu Ana*. Eram clasa a 9-a și ne am dus un weekend la mare împreună cu mama și sora ei. Stăteam în Olimp la un hotel de barosani și într-o seară am mers toate 4 până în Vama Veche. Eram mega reticentă, ca jumătate din populația României. Mă și gândeam cum să fac să nu mă înțep în siringi și cum să mă feresc de “vamaioții nespălați”. Am intrat pe strada principala într-o plimbare ce transmitea superioritate. Mă uităm stânga dreapta la oamenii care cântau și la ce atitudine aveau față de mine. Erau total indiferenți. Nimeni nu observase ce bine arătam, cât de arogant pășeam, sau ultimul model de iPhone pe care îl aveam atunci. Începeam ușor ușor să mă îngrijorez. Bașca, eram deja de vreo 15 minute în Vamă și nu mă rănisem cu niciun ac infectat, nimeni nu mă atacase și aveam toate bunurile cu mine. În capătul străzii principale, am ajuns la Stuf. Am citit emoționată pe panoul de la intrare “INTERZIS nevamaioților, manelelor, high heels urilor și încă ceva “. Mi s-a părut amuzant, spre mirarea mea, n-am avut nimic de comentat la asta. Am intrat la Stuf, cea mai populară discotecă pe plajă de care evident că mai auzisem. Oameni îmbrăcăți normal, muzică normală și 0 siringi detectate. Ceva era neînregulă… Eu și Ana am început să dansăm pe https://www.youtube.com/watch?v=0CGklDgkfpM. Pe nesimțite, reticența dispărea, făcând loc libertății pentru care era celebră Vama Veche. Îmi aduc aminte ca și astăzi că am plecat la ora 1 AM mai tristă ca oricând astfel că:

Nu înțelegeam foarte bine ce anume mă făcea să vreau să mă întorc. Rațiunea îmi spunea că totuși “e Vama Veche – locul ăla dubios și plin de oameni indoielnici”, însă peste asta, am reușit să descopăr ceva mai însemnat decât opinia generală.

Obiectiv vorbind, Vama este un loc periculos, ca orice alt loc în 2018, de altfel. La fel cum poți avea surprize neplăcute acolo, așa se poate întâmpla și în Parcul Tineretului, spre exemplu. Alegerea de a nu fi expus unei sume de pericole aparține fiecărui om în parte, nicidecum unei locații.

Dă play la melodia asta în timp ce citești: https://youtu.be/JcPm5Rn36Kw.

După acea primă dată, am ajuns în Vama Veche an de an. Sufletul meu o îmbrățișează mereu îmbătat de libertate. Zâmbesc mai mult decât de obicei. Ea nu se supără că am lipsit, mă așteaptă tot acolo, mă iubește cu toată puterea ei. Fiecare om lasă aici, la intrare

toate etichetele pe care le poartă. La Vama Veche nu ești frumos, deștept, prost, doctor, student, avocat, programator. La Vama Veche ești un om care își eliberează sufletul, care învață să se iubească pe el, care trăiește la capacitate maximă fiecare clipă fără să îi mai contempleze critic pe cei din jurul lui. Parcă plutești dansând, pe plaja care îți este casă și ziua și noaptea, fără gânduri amare sau termene limită. Departe de presiunea urbană descoperi puterea umanității, descoperi atracția unică față de cel de lângă tine, descoperi că poți trăi fără constrângeri interioare și poți fi TU.

Notă: de data asta am dezvăluit numele real al persoanei.

 

Share
Posted on

(in)Dependență

Tu ce ai mai postat astăzi? Pe unde ai mai fost? De altfel , impropriu spus ,,ai fost”, într-o lume a ,,fake location”-ului. Câte like-uri mai ai? Ți-au crescut următorii? Absurd.

Ne chinuim zilnic să atragem atenția, sa arătăm altora ce bine o ducem, câți bani avem și implicit ce locuri exotice vizităm. Stalkerim zeci de ex-uri, și zeci de prieteni ai prietenilor cu care de fapt nu avem nicio tangență. Toți știu cine suntem și noi știm cine sunt ei, dar dacă ne vedem în viața reală facem din nou cunoștință pentru că cineva trebuie să salveze aparențele, nu? Evident că am constatat toate aceste aspecte într-un mod banal: trăindu-le.

Experiența mea cheie a fost cu fosta iubită a unui ex-prieten al meu (previzibil), Denisa*. Aveam un cont fals și tot tacâmul. Mă ascundeam cu atâta ardoare. Mă simțeam protejată de numele atât de comun pe care îl alesesem pentru el. Știam că nu am cum sa fiu conectată în niciun fel cu acel cont, fapt care îmi adâncea și mai tare obsesia. Admit că e o formă de dependență și conștientizez cât timp am irosit… Mă uitam la Denisa aproape în fiecare zi, încercând să mă conving ce “urâtă și grasă” este. Aveam o problemă gravă. În continuare, dacă tot aveam contul ăsta călduț am mai găsit și alte persoane de stalkerit/haterit. Aveam la recente cele 4 profiluri pe care le vizitam zilnic. Trebuia să iau doza. Vizualizam și îmi alimentam dependența. La rândul meu sunt urmărită de astfel de conturi pentru mai mulți followeri, logic. Trebuie să știi despre ce vorbesc pentru că și tu ai un cont fals! Te-am prins! BAAAA TREZIREA! Am spart carapacea aia și am evadat!

Dragă Denisa,

Care dintre urmaritorii mei fantomă ești tu?:)))
…

În primul rând, îmi pare rău pentru toate dățile în care ai sughițat din cauza mea. Pari o fată simpatică. Vizitezi multe orașe și porți o mască de fericire permanentă. Mi-am putut da seama cât de importanți sunt pentru tine următorii. Evident că nu te cunosc în realitate și ca atare părerea mea are o baza nulă. Îmi retrag toate emoțiile negative pe care ți le-am transmis și sper că nu le-ai simțit prezența. Aș vrea ca soarta să ne aducă împreună într-o zi la o masă la Starbucks ca să elucidez cu calm și seninătate misterul care m-a frământat ceva luni la rând.

Monica

Este cazul ca fiecare dintre noi să realizeze că societatea înseamnă mai mult decat niște standarde preambalate de frumusețe, mai mult decat cutumele despre popularitate și mai mult decat a urî în mod gratuit niște persoane total necunoscute. Toboganul pe care suntem devine din ce în ce mai abrupt, iar destinația nu este cea la care ne așteptăm. Relațiile se termină, oamenii se schimbă, iar noi suntem obligați să ținem pasul.

Notă: n-aș fi putut duce confesiunea la nivelul la care să-i pot folosi numele real.

Share
Posted on

,,Orgoliul meu este și-nvins și umilit”

Este oare ușor să fii o persoană comodă pentru ceilalți? Toți vrem să avem în preajma noastră oameni controlabili, oameni care să ne asculte fiecare gând, care să ne sprijine indiferent de ceea ce facem, care să nu ne judece și nu în ultimul rând care să se muleze întocmai pe ceea ce ne dorim noi. Cu greu acceptăm ceva opinie diferită de a noastră, cu greu suntem capabili să purtăm un dialog constructiv și ne este aproape imposibil să luăm în considerare faptul că acțiunile fiecărei persoane în parte sunt determinate de însuși comportamentul nostru. Apare o dorință firească de a schimba percepția, de a ne lăsa influențați de curente de opinie și implicit ratăm principala noastră frământare. Este mult mai ușor să fugi decât să rămâi și să lupți. Este la indemâna noastră să blamăm soarta, pe celălalt, societatea, vremea de afară și tot felul de alți factori externi. Adeseori nu vedem aspecte evidente, din cauza puternicelor influențe înconjurătoare. Adeseori țintim niște nori de fum pierzând concentrarea asupra esenței. Căutăm necontenit mimetism la cei din jur, în detrimentul unei acceptări a diferențelor, care la finalul zilei ne arată superioritatea rasei umane. Într-un 2018 al tehnologiei, al roboților, al automatizării masive, oamenii se pierd printre grămezi de obiecte fără viață, printre linii de cod moarte și se deshidratează până la ultima suflare după mii de kilometri de scroll pe social media. Ne întrebăm din când în când ce nu funcționează, cum am ajuns în punctul în care suntem și mai cu seamă de ce am ajuns acolo. Refuzăm cu obstinație să avem păreri proprii, să gândim cu propriul creier și să luăm decizii în consecință. Umbrim ceea ce este drept și firesc cu varii tertipuri și scheme contorsionate de comportament. Lăsăm deoparte ceea ce ne dorim cu adevărat și creăm măști favorabile, măști pe care considerăm că societatea le-ar agreea. Ne ascundem zi de zi după opaci perdele de disponibilitate rece și seacă uitând în final unde am pus ceea ce simțim cu adevărat. Noțiunea de sinceritate am pierdut-o de mult… Zace neputincioasă undeva în cele mai adânci unghere ale sufletului nostru, unde în mod evident nu lăsăm pe nimeni să se uite prea atent. Ne confecționam capcane inutile de care ne împiedicăm nonșalant cutreierând printre oameni. Spontaneitatea este, de asemenea, un termen care a fost demult scos din circulație. De ce ai fi spontan, liber și sincer, când ai opțiunea de a-ți premedita absolut totul? De ce ți-ai asuma orice, când ai putea mereu să întorci orice situație? Jumătățile de măsură au ajuns să ne definească întrutotul. Reacționăm îndoielnic, facem doar jumătate de pas spre dorințele noastre, ducem o viață plină de acțiuni interpretabile în zeci de feluri. Irosim ceea ce contează cu adevărat, cu aroganță călcăm în picioare cele mai senine aspecte ale existenței.

Share
Posted on

Incisiv.

Să spunem că un om are o casă care urmează să cadă, construcția fiind șubredă. În acest caz omul are 2 variante: să stea liniștit în casă, consient fiind că se va dărâma sau să plece. Până acum ceva timp, prima variantă nici nu exista. Fiecare om avea un spirit întreprinzător datorat instinctului de supraviețuire și de evoluție. Era de neconceput să nu muncești, să nu ai pic de demnitate și să te resemnezi în mocirlă. Românul de rând credea cu tărie că dacă muncește pământul cu două ore mai mult decât o făcea până atunci i se va schimba condiția. În fine, a apărut și varianta. Să nu uităm un alt lucru: tehnologia actuală ne aduce fericită încă o opțiune pentru omul nostru, și anume să stea liniștit în casă, conștient fiind că se va dărâma și să își plângă de milă pe facebook. Realizăm ridicolul situației? Nu. 

Zilnic sute de oameni își exprimă frustrările pe social media sperând că ceva se va întâmpla, tremurând emoționați la un like sau la un share. Îngropăm potențialul tehnologiei și a liberei exprimări cu frustrări personale. Ne creăm probleme disecând totul până când nu mai are sens. Capacitatea noastră de a acționa efectiv este inundată de ore în șir de presupuneri nemărginite. Capra vecinului este și va fi mereu mai frumoasă, pentru că tu investești în contemplarea ei, nu în dezvoltarea propriului tău animal.  Văd postări ale unor oameni care se consideră speciali în vreun fel. Nu sunteți speciali. Sunt mii de oameni în depresie zilnic, sunt mii de oameni care își pierd slujbele zilnic, sunt alte mii care își pierd casele, sunt oameni care nu au o casă în primul rând, sunt oameni care trăiesc felurite traume în fiecare zi. Iar noi ce facem? Muritori de rând, ne considerăm unici, considerăm special faptul că ni s-a întâmplat ceva și considerăm că avem dreptul să devenim victime.  

Exemplu și mai simplu: scap un pahar de lapte pe jos. Paharul se sparge (pentru că nu era din plastic așa cum probabil te gândești tu, cel care mă judeci chiar acum) și laptele se varsă. Ce variante am? Strâng mizeria sau merg pe facebook, scriu un post de minim 2 pagini în timp ce laptele se întărește pe podea, devine lipicios, contribuie nestingherit la extinderea mocirlei. Astfel, dragă victimă a societății doresc să îți spun ceva foarte onest: viața este o chestiune de alegeri, decizii și voință. Poți alege să ai o discuție cu tine înainte de a publica o astfel de compunere. Este relevantă postarea mea? Ce vreau să obțin făcând-o publică? O să obțin oare ce mi-am propus? Va ajuta și alți oameni sau îi va încuraja doar să piardă la rândul lor timp? Astfel, abordând problema simplu, fiecare dintre noi ar avea șansa să contribuie la ruperea aceastei ,,idiocrații”.

Ce-ar fi dacă fiecare om și-ar asuma condiția în care se află? Ce-ar fi dacă timpul pe care îl folosim ca să ne plângem l-am folosi ca să spargem capsula de victimă în care ne este așa de ușor să trăim? Ce sentiment plăcut este să ai mii de likeuri. Dar ce sentiment plăcut este să realizezi că nu poți cumpăra nici măcar o scobitoare cu respectivele. Ți-a picat conexiunea la internet și gata, nu mai exiști. Trăim într un cerc vicios. Cine speri că o să te ajute dacă postezi pe facebook că ți-ai pierdut jobul? Cine? Eu? Păi I’m feeling dator la întreținere, nu mi-ai văzut statusul? Cine speri să te ajute? Altă victimă ca și tine? Sau like-urile? Sau share-urile? Nu observăm că ne adâncim tot mai rău? Nu. Mai tragic e că nu ne asumăm. Eu trăiesc aceeași viață de frustrare ca și tine, sunt bombardată de o opinie generală, și anume #ASTAEROMANIA, și n-am plecat. Nici tu n-ai plecat. Deocamdată îți convine așa. Și mie la fel. Poate la un moment dat o să plec. Dar știi ceva? Tu n-o să pleci pentru că n-ai curajul să-ți asumi nimic. N-ai determinarea să nu renunți, n-ai ambiția să crezi în ceva cu toată ființa ta! 

Share
Posted on

Scurtă reîmprospătare

Ghici ce. Lucrurile se termină, oamenii se schimbă, iar viața merge înainte.  Dacă va fi să se întâmple, se va întâmpla. Evident că am momente în care nu cred nicio secundă toată aberația asta. ,,Ce e asta? Nu am cum să cred asta.” Partea bună este că sunt o ființă rațională și îmi controlez emoțiile. Se spune că trebuie să ai sânge rece să-ți omori propriile sentimente. Dacă tu simți că nu mai au de ce să existe. Omoară-le! Omoară-le și renaște precum o pasăre phoenix! Ai capacitatea să decizi pentru tine, ai puterea să devii ceea ce-ți dorești, în orice clipă. Nu-ți fie teamă de eșec, pentru că este un concept temporar care depinde în aceeași măsură de tine. Ai un timp de consolare. Propune-ți ca pentru următoarele x minute să te descarci, să consumi furia, dezamăgirea, tristețea și apoi să fii gata să treci peste.

Sunt, în schimb, stări latente constante, ce apar periodic și te macină. Te rod pur și simplu pe interior. Gelozia și invidia sunt principalele două. În primul rând ai nevoie să le identifici. Respiră adânc și lasă-ți mintea liberă pentru câteva secunde. Analizează-ți sentimentele. De unde provin ele? Ce acțiuni le-au determinat? Dacă îți pare că nu au o sursă exactă, ești într-o buclă de overthink și atunci tu ești singura persoană care te poate scoate din ea. Odată ce ai stabilit cauzele, reflectează asupra lor. Pune-le într-o ordine și dă-le o formă de sine stătătoare. Adună-te și elimină le pas cu pas. Corodează cu bunăvoință și generozitate fiecare umbră de sentiment urât. Bucată cu bucată, fă-le să dispară din mintea ta. Evadarea este singura cale să ieși din închisoarea meschină în care te afli. Ai puterea să faci asta! Simți cum devii o persoană plină de viață, de energie, al cărei zâmbet schimbă lumea. Atunci ai atins idealul. Rămâi acolo și nu lăsa pe nimeni să te intimideze!

Share
Posted on

Când vorbești cu mine… dă-ți jos masca!

 Termene limită și date de expirare. Despre asta e vorba. Este vorba de consumarea unui lucru până la stadiul de ,,nu-l mai vreau, l-am avut deja”. Cred că asta este una dintre cele mai mari frici care îi macină pe oamenii din ziua de astăzi. Ea îmbracă uneori forma respingerii sau a refuzului. Da… ,,Îmi e frică să trăiesc, să nu ajung să fiu de aruncat.” Chestiunea care a fost, este și va fi mereu: libertatea, solitudinea și iubirea de sine. Sunt atât de frustrat, de îngrădit, chiar de haina propriului corp. Iubim lucruri care se disipă, care se evaporă. Iubim lucruri ireale,  ce par fără cusur, ce par nesfârșite. Avem tendința să punem întrebări tot timpul. Suntem astfel catalogați ca niște copii mai mari? Nu suntem oare mult prea naivi ca să vedem cu adevărat că suntem în captivitate? Suntem în captivitatea propriei imaginații și a propriei lumi pe care o vedem întunecată. Nu contează ce spunem, contează ce este de fapt. Poți afișa o mască sub care să se afle munți de dispreț profund și nemulțumiri provenite din locuri sumbre. Poți părea fericit, poți da senzația că îți pasă, poți arăta afectuos, poți arăta liniștit… poți purta o grămadă de măști. Și atunci nu cumva ajungi să te întrebi cine ești tu de fapt? Ce este în spatele tuturor formelor pe care le îmbracă propria-ți personalitate, de ce ascunzi ce ești și de ce sugrumi glasul liber al interiorului tău? Întotdeauna vom atrage ceea ce suntem, așa că dacă îmi displace ceea ce am atras.. îmi displac eu însumi. Tranzitivitatea matematică ne poate purta în locuri greu bănuite, locuri atinse de praf, locuri greu de stăpânit. Ce apare o dată cu ea suntem chiar noi . Apărem fără preaviz, apărem chiar din sincerul ungher al nesiguranței omenești. Ne surprinde adeseori ce vedem aici. Vedem un sine încurcat, debusolat, care poate ar dori să se afirme, însă nu reușește. Interesul personal primează mereu, așa încât , oamenii vor fi capabili să își asume roluri multiple și personalități de fum doar din dorința de a obține ce își doresc. Capacitatea de a înțelege acest fenomen creează persoane tolerante, liniștite și cu un nivel ridicat de înțelepciune. Când înțelegem viciile societății în care trăim, dar mai ales când reușim să le acceptăm, ajungem să nu ne mai copleșească un ambalaj frumos, căutând necontenit ceva substanță palpabilă printre măștile goale de conținut ale celor din jurul nostru. Scandalizarea interioară, alături de fiecare frustrare sunt îngropate ușor, ușor, scoțând la iveală o ființă puternică, ce trăiește fiecare clipă ca și când ar fi ultima.

 

Share
Posted on

Revenind…

Cum poți să uiți? Cum poți să te educi să vezi altceva? Cum poți să afirmi că asta e iubire? Cum poți trece de la o stare la alta fără să ai nici măcar un regret? Iubești până în pânzele albe. Iubești cu toată ființa ta și nu-l vezi decât pe  omul de lângă tine. Afirmi net că nu vei risipi iubirea. Afirmația este un fir de care te agăți, dar nu te poate susține, nu poate susține faptul că minți fără pic de rușine. Îți minți sufletul, te încătușezi, încerci să găsești susținere în nimic altceva decât într-un fir… încerci disperat să te ții de el dar nu reușești. Minți astăzi, minți mâine și la un moment dat te pierzi. Pierzi cursul și ești nevoit să te întorci la origini. Revii la stadiul terminus în care tu de fapt nu cunoști acest fenomen misterios, în care fiecare părticică a ta caută să-l deslușească, dar nu reușește. Te resemnezi și începi să cutreieri porțelanuri colorate, dar inodore, incolore, insipide… Doar ca să-ți demonstrezi ție că nu ai nevoie de iubire, să-ți dovedești că ai puterea să fii mai presus de orice sentiment, că poți domina simțirile și poți juca orice carte sub pretextul “all in”. Probabil nici nu știi să joci poker, dar în stilul ăsta îți faci viața. Reușești să încurci pe toată lumea cu măreața cacealma, pe care o îmbraci în haine frumoase, numite de tine sinceritate. O să descoperi că te-ai pierdut încercând să umpli goluri cu material nepotrivit. E târziu… dar nu de tot. Dacă nu s-a terminat frumos, atunci nu s-a terminat, nu-i așa? Continui să speri… Înveți să ai răbdare și probabil într-o zi pornește în sufletul tău o revelație. Vălul de pe ochi se duce și apreciezi altfel situațiile. Observi totul dintr-o perspectivă detașată, dai drumul nesiguranțelor și te avânți cu frenezie să redescoperi tot ceea ce părea pierdut.

Share
Posted on

MIREL #2

Dragă Mirel,
 
 Cine ar fi crezut că o să se termine? Din momentul un care te arăți slab , oamenii nu vor înceta să profite. Slăbiciunea este deseori confundată cu păsarea . Dacă îți pasă, dacă arăți interes, ești slab. De ce ai arăta asta? De ce ai rupe părți din tine că să îl faci pe altul fericit, când ai putea să le lași chiar acolo că să-ți înseninezi tu însuți viața, corect? S-a terminat până la urmă. O spun deși nu o cred deloc. După episodul cu cearta totul s-a schimbat , iar respectul tău față de mine a scăzut drastic. De ce? Pentru că ți-am arătat că îmi pasă și te-am făcut să nu renunți. Evident tu ai profitat și m-ai tratat că și cum ți-aș fi fost cuvenită. Nu funcționează așa deloc. Am decis să plec înainte să nu te mai pot „dezlipi” chiar deloc.
 
 Monica

Îi scriam ca o eliberare, ca o descătușare a propriei conștiințe (care aparent, din când în când, își mai face simțită prezența și la mine). Încercam să mă detașez, să rup torul chiar dacă o parte din mine își dorea cu ardoare să mai rămână. Mi-am dat timp. Mi-am acordat toate clipele că să realizez că Mirel este ceea ce am avut nevoie că să ajung “petrecerea” care sunt astăzi. Totuși, pe Mirel l-am adus în poziția de lecție printr-o depășire a propriei condiții, pe care o voiam nespus de mult. În viață fiecăruia există un Mirel, pe care nu trebuie decât să îl conștientizăm.

P.S.: Mulțumesc sorților, pe această cale!

Share
Posted on

MIREL

Mirel este un moment cheie în viața mea. Mirel este un ansamblu de conjuncturi, o persoană, o schimbare. Toată lumea a avut parte de un Mirel la un moment dat, iar conștientizarea lui este trecerea spre un nivel superior. Pentru mine, Mirel a fost experiența care mi-a dat cam cele mai elocvente răspunsuri legate de viață, legate de mine și nu în ultimul rând, legate de băieți :)) . Cam asta scriam eu despre Mirel în plin întuneric, raportat la ceea ce avea să se întâmple:

“Dragă Mirel,

Cred că mă îndrăgostesc de tine! Mi-a fost așa frică să o spun, dar azi, într-o discuție cu prietena mea filozoafă pur și simplu m-am simțit bine spunând-o. Zicea ea: „Cred că mă îndrăgostesc de x (prietenul ei)…” Atunci primul și singurul lucru la care m-am putut gândi a fost și eu de Mirel. Chiar dacă mâine te hotărăști să nu mai vorbim, să știi că este ceva real și mă voi bucura de experiență (Bullshit! O să-mi pară foarte rău dacă faci asta). Tu realizezi că s-a făcut o lună de când interacționăm? Realizezi că de o lună încoace sunt fericită și pozitivă și mi se luminează chipul. Mă faci să văd lumea atât de frumos. Suntem pe un piedestal. Nu m-ai sărutat încă. Mi-ai spus că sunt că o floare frumoasă și inocentă, pe care nu vrei să o superi. Te descopăr încet și sunt atât de fericită. Mă înveți să ofer și să primesc iubire. Mă înveți că ochelarii de soare te apără de toate lucrurile rele care se pot întâmpla în metrou , așa cum pătura apăra fiecare copil de monștrii de sub pat. Mă înveți că pot fi încă un copil și viața mea merită trăită la maxim. Vezi în mine imaginație și bogăție sufletească. Fiecare moment pe care îl petrecem împreună este infinit și nu îmi dau seama când trece. „De ce m-ai atenționat să fac un pas spre tine chiar dacă omul din metrou avea loc să treacă?”- „Pentru că îmi place să fii aproape de mine.” spui tu, îmbrățișându-mă. „Vrei ceva dulce?”- „Da.” Și atunci mi-ai cumpărat o ciocolată de casă, pe jumătate albă. „Hai să-ți spun încă un motiv pentru care îmi place de tine… Stai… Nu-mi mai amintesc… te-ai uitat la mine și m-am pierdut puțin.” Am venit la meciul tău chiar dacă îți spusesem că nu o fac. M-ai privit, ai zâmbit și m-am topit. Mă faci să râd, să trăiesc și să descopăr fericirea fără să aștept nimic în schimb. Nu cunosc tristețe când sunt cu tine.
Monica”

Aș putea cataloga scrisoarea drept cea mai frumoasă iluzie a mea din ultimii 18 ani.

P.S.: Evident că asta nu e toată povestea.

 

Share