Scurtă reîmprospătare

Ghici ce. Lucrurile se termină, oamenii se schimbă, iar viața merge înainte.  Dacă va fi să se întâmple, se va întâmpla. Evident că am momente în care nu cred nicio secundă toată aberația asta. ,,Ce e asta? Nu am cum să cred asta.” Partea bună este că sunt o ființă rațională și îmi controlez emoțiile. Se spune că trebuie să ai sânge rece să-ți omori propriile sentimente. Dacă tu simți că nu mai au de ce să existe. Omoară-le! Omoară-le și renaște precum o pasăre phoenix! Ai capacitatea să decizi pentru tine, ai puterea să devii ceea ce-ți dorești, în orice clipă. Nu-ți fie teamă de eșec, pentru că este un concept temporar care depinde în aceeași măsură de tine. Ai un timp de consolare. Propune-ți ca pentru următoarele x minute să te descarci, să consumi furia, dezamăgirea, tristețea și apoi să fii gata să treci peste.

Sunt, în schimb, stări latente constante, ce apar periodic și te macină. Te rod pur și simplu pe interior. Gelozia și invidia sunt principalele două. În primul rând ai nevoie să le identifici. Respiră adânc și lasă-ți mintea liberă pentru câteva secunde. Analizează-ți sentimentele. De unde provin ele? Ce acțiuni le-au determinat? Dacă îți pare că nu au o sursă exactă, ești într-o buclă de overthink și atunci tu ești singura persoană care te poate scoate din ea. Odată ce ai stabilit cauzele, reflectează asupra lor. Pune-le într-o ordine și dă-le o formă de sine stătătoare. Adună-te și elimină le pas cu pas. Corodează cu bunăvoință și generozitate fiecare umbră de sentiment urât. Bucată cu bucată, fă-le să dispară din mintea ta. Evadarea este singura cale să ieși din închisoarea meschină în care te afli. Ai puterea să faci asta! Simți cum devii o persoană plină de viață, de energie, al cărei zâmbet schimbă lumea. Atunci ai atins idealul. Rămâi acolo și nu lăsa pe nimeni să te intimideze!

Când vorbești cu mine… dă-ți jos masca!

 Termene limită și date de expirare. Despre asta e vorba. Este vorba de consumarea unui lucru până la stadiul de ,,nu-l mai vreau, l-am avut deja”. Cred că asta este una dintre cele mai mari frici care îi macină pe oamenii din ziua de astăzi. Ea îmbracă uneori forma respingerii sau a refuzului. Da… ,,Îmi e frică să trăiesc, să nu ajung să fiu de aruncat.” Chestiunea care a fost, este și va fi mereu: libertatea, solitudinea și iubirea de sine. Sunt atât de frustrat, de îngrădit, chiar de haina propriului corp. Iubim lucruri care se disipă, care se evaporă. Iubim lucruri ireale,  ce par fără cusur, ce par nesfârșite. Avem tendința să punem întrebări tot timpul. Suntem astfel catalogați ca niște copii mai mari? Nu suntem oare mult prea naivi ca să vedem cu adevărat că suntem în captivitate? Suntem în captivitatea propriei imaginații și a propriei lumi pe care o vedem întunecată. Nu contează ce spunem, contează ce este de fapt. Poți afișa o mască sub care să se afle munți de dispreț profund și nemulțumiri provenite din locuri sumbre. Poți părea fericit, poți da senzația că îți pasă, poți arăta afectuos, poți arăta liniștit… poți purta o grămadă de măști. Și atunci nu cumva ajungi să te întrebi cine ești tu de fapt? Ce este în spatele tuturor formelor pe care le îmbracă propria-ți personalitate, de ce ascunzi ce ești și de ce sugrumi glasul liber al interiorului tău? Întotdeauna vom atrage ceea ce suntem, așa că dacă îmi displace ceea ce am atras.. îmi displac eu însumi. Tranzitivitatea matematică ne poate purta în locuri greu bănuite, locuri atinse de praf, locuri greu de stăpânit. Ce apare o dată cu ea suntem chiar noi . Apărem fără preaviz, apărem chiar din sincerul ungher al nesiguranței omenești. Ne surprinde adeseori ce vedem aici. Vedem un sine încurcat, debusolat, care poate ar dori să se afirme, însă nu reușește. Interesul personal primează mereu, așa încât , oamenii vor fi capabili să își asume roluri multiple și personalități de fum doar din dorința de a obține ce își doresc. Capacitatea de a înțelege acest fenomen creează persoane tolerante, liniștite și cu un nivel ridicat de înțelepciune. Când înțelegem viciile societății în care trăim, dar mai ales când reușim să le acceptăm, ajungem să nu ne mai copleșească un ambalaj frumos, căutând necontenit ceva substanță palpabilă printre măștile goale de conținut ale celor din jurul nostru. Scandalizarea interioară, alături de fiecare frustrare sunt îngropate ușor, ușor, scoțând la iveală o ființă puternică, ce trăiește fiecare clipă ca și când ar fi ultima.

 

Revenind…

Cum poți să uiți? Cum poți să te educi să vezi altceva? Cum poți să afirmi că asta e iubire? Cum poți trece de la o stare la alta fără să ai nici măcar un regret? Iubești până în pânzele albe. Iubești cu toată ființa ta și nu-l vezi decât pe  omul de lângă tine. Afirmi net că nu vei risipi iubirea. Afirmația este un fir de care te agăți, dar nu te poate susține, nu poate susține faptul că minți fără pic de rușine. Îți minți sufletul, te încătușezi, încerci să găsești susținere în nimic altceva decât într-un fir… încerci disperat să te ții de el dar nu reușești. Minți astăzi, minți mâine și la un moment dat te pierzi. Pierzi cursul și ești nevoit să te întorci la origini. Revii la stadiul terminus în care tu de fapt nu cunoști acest fenomen misterios, în care fiecare părticică a ta caută să-l deslușească, dar nu reușește. Te resemnezi și începi să cutreieri porțelanuri colorate, dar inodore, incolore, insipide… Doar ca să-ți demonstrezi ție că nu ai nevoie de iubire, să-ți dovedești că ai puterea să fii mai presus de orice sentiment, că poți domina simțirile și poți juca orice carte sub pretextul “all in”. Probabil nici nu știi să joci poker, dar în stilul ăsta îți faci viața. Reușești să încurci pe toată lumea cu măreața cacealma, pe care o îmbraci în haine frumoase, numite de tine sinceritate. O să descoperi că te-ai pierdut încercând să umpli goluri cu material nepotrivit. E târziu… dar nu de tot. Dacă nu s-a terminat frumos, atunci nu s-a terminat, nu-i așa? Continui să speri… Înveți să ai răbdare și probabil într-o zi pornește în sufletul tău o revelație. Vălul de pe ochi se duce și apreciezi altfel situațiile. Observi totul dintr-o perspectivă detașată, dai drumul nesiguranțelor și te avânți cu frenezie să redescoperi tot ceea ce părea pierdut.

MIREL #2

Dragă Mirel,
 
 Cine ar fi crezut că o să se termine? Din momentul un care te arăți slab , oamenii nu vor înceta să profite. Slăbiciunea este deseori confundată cu păsarea . Dacă îți pasă, dacă arăți interes, ești slab. De ce ai arăta asta? De ce ai rupe părți din tine că să îl faci pe altul fericit, când ai putea să le lași chiar acolo că să-ți înseninezi tu însuți viața, corect? S-a terminat până la urmă. O spun deși nu o cred deloc. După episodul cu cearta totul s-a schimbat , iar respectul tău față de mine a scăzut drastic. De ce? Pentru că ți-am arătat că îmi pasă și te-am făcut să nu renunți. Evident tu ai profitat și m-ai tratat că și cum ți-aș fi fost cuvenită. Nu funcționează așa deloc. Am decis să plec înainte să nu te mai pot „dezlipi” chiar deloc.
 
 Monica

Îi scriam ca o eliberare, ca o descătușare a propriei conștiințe (care aparent, din când în când, își mai face simțită prezența și la mine). Încercam să mă detașez, să rup torul chiar dacă o parte din mine își dorea cu ardoare să mai rămână. Mi-am dat timp. Mi-am acordat toate clipele că să realizez că Mirel este ceea ce am avut nevoie că să ajung “petrecerea” care sunt astăzi. Totuși, pe Mirel l-am adus în poziția de lecție printr-o depășire a propriei condiții, pe care o voiam nespus de mult. În viață fiecăruia există un Mirel, pe care nu trebuie decât să îl conștientizăm.

P.S.: Mulțumesc sorților, pe această cale!

MIREL

Mirel este un moment cheie în viața mea. Mirel este un ansamblu de conjuncturi, o persoană, o schimbare. Toată lumea a avut parte de un Mirel la un moment dat, iar conștientizarea lui este trecerea spre un nivel superior. Pentru mine, Mirel a fost experiența care mi-a dat cam cele mai elocvente răspunsuri legate de viață, legate de mine și nu în ultimul rând, legate de băieți :)) . Cam asta scriam eu despre Mirel în plin întuneric, raportat la ceea ce avea să se întâmple:

Dragă Mirel,

Cred că mă îndrăgostesc de tine! Mi-a fost așa frică să o spun, dar azi, într-o discuție cu prietena mea filozoafă pur și simplu m-am simțit bine spunând-o. Zicea ea: „Cred că mă îndrăgostesc de x (prietenul ei)…” Atunci primul și singurul lucru la care m-am putut gândi a fost și eu de Mirel. Chiar dacă mâine te hotărăști să nu mai vorbim, să știi că este ceva real și mă voi bucura de experiență (Bullshit! O să-mi pară foarte rău dacă faci asta). Tu realizezi că s-a făcut o lună de când interacționăm? Realizezi că de o lună încoace sunt fericită și pozitivă și mi se luminează chipul. Mă faci să văd lumea atât de frumos. Suntem pe un piedestal. Nu m-ai sărutat încă. Mi-ai spus că sunt că o floare frumoasă și inocentă, pe care nu vrei să o superi. Te descopăr încet și sunt atât de fericită. Mă înveți să ofer și să primesc iubire. Mă înveți că ochelarii de soare te apără de toate lucrurile rele care se pot întâmpla în metrou , așa cum pătura apăra fiecare copil de monștrii de sub pat. Mă înveți că pot fi încă un copil și viața mea merită trăită la maxim. Vezi în mine imaginație și bogăție sufletească. Fiecare moment pe care îl petrecem împreună este infinit și nu îmi dau seama când trece. „De ce m-ai atenționat să fac un pas spre tine chiar dacă omul din metrou avea loc să treacă?”- „Pentru că îmi place să fii aproape de mine.” spui tu, îmbrățișându-mă. „Vrei ceva dulce?”- „Da.” Și atunci mi-ai cumpărat o ciocolată de casă, pe jumătate albă. „Hai să-ți spun încă un motiv pentru care îmi place de tine… Stai… Nu-mi mai amintesc… te-ai uitat la mine și m-am pierdut puțin.” Am venit la meciul tău chiar dacă îți spusesem că nu o fac. M-ai privit, ai zâmbit și m-am topit. Mă faci să râd, să trăiesc și să descopăr fericirea fără să aștept nimic în schimb. Nu cunosc tristețe când sunt cu tine.
Monica”

Aș putea cataloga scrisoarea drept cea mai frumoasă iluzie a mea din ultimii 18 ani.

P.S.: Evident că asta nu e toată povestea.

 

Când un prieten devine un străin

Mereu am încercat să înțeleg cum funcționează lumea asta. Cum se poate ca într-un moment să fii cel mai bun prieten și în imediat următorul să fii un străin. Noțiunile sunt aparent mult mai apropiate decât par. La baza lor cred că stă o doză de necunoscut ce ne împiedică să înțelegem motivele reale care justifică acțiunile celor din jur. Când ceva se întâmplă „din senin” permite-ți să accepți că nu știi totul despre acea situație. Când un prieten devine un străin, trebuie să înțelegi că nu poți împiedica oamenii să-și facă alegeri în viață, să admiți că urmează o perioadă de îngheț temporal, iar apoi, când te aștepți mai puțin, se va lumina și zona de neînțeles din poveste, ea căpătând un cu totul alt sens. În 2017 social media accentuează toate situațiile astea. Social media „încurajează” despicatul firului în 4 la nesfârșit, împiedică detașarea completă de trecut și favorizează artificialul din fiecare poveste. Am decis ferm că dependențele pot fi controlate. Am hotărât că eu sunt propriul meu stăpân și că fiind o persoană cu gândire, pot să filtrez emoțiile ce îmi dictează în suflet. Pot alege să fiu liberă, pot alege o stare mentală pe care s-o aplic, pot fi în control total. De asemena în clipa în care pierd controlul decid că am ales să fac asta, decid că pentru un anumit interval de timp las emoția să îmi domine mintea, las valul vieții mele liber. Ai putea crede că trăiesc încătușată. Valul este copilul unei furtuni, valul este doza justă de alcool la o petrecere, valul este acel puțin care nu strică… Atunci când îi dai puterea să crească, domină incontrolabil interiorul tău, asemănător cu o cădere liberă. Mă frustrează și mai tare incapacitatea oamenilor de a fi demni, de a recunoaște adevărul, de a declara în mod direct o problemă deranjantă. Mă autosugestionez să înțeleg că nu pot pretinde tuturor să se comporte cum aș face-o eu, încerc să conștientizez că fiecare percepe în mod diferit lumea înconjurătoare. Respir, calm și liniștit, mă ridic într-o bulă de toleranță și îmi privesc prietenii, pentru că eu încă îi consider așa. Îi privesc și îi dezleg de mine. Le iau puterea de a mă influența, le iau puterea de a mă ignora, le iau toată puterea pe care le-am dat-o și îmi promit mie că fiecare emoție negativă o voi transforma în echilibru.

Realitate, fapte și băieți

Nu, băiatul pe care l-ai cunoscut aseară în club nu este iubirea vieții tale, nu s-a îndrăgostit de tine „la prima vedere” și nu, nu spun asta din vise. Mi-a luat câțiva ani buni să realizez că efectiv nu tot ce zboară se mănâncă= nu rămâi împreună cu băiatul cu care te-ai sărutat aseară= nu te va căuta a doua zi= nu îți găsești iubirea vieții într-o seară la un bal, sau la un club. Atunci când realizezi toate astea, te găsești într-un loc minunat. Te găsești în locul în care nu suferi și nu-ți mai faci iluzii. Atunci realizezi că te poți distra fără să bei, sau să te săruți cu primul venit. Îți dai seama că e în puterea ta să decizi ce faci cu propria-ți viață, să-ți joci fiecare carte și să trăiești fiecare moment exact așa cum vrei.
Lumea asta este construită, la bază, pe legea atracției universale. În momentul în care gândești o chestie, de obicei se întâmplă. Asta nu e vreo conspirație, ci energiile interioare pe care le avem tind să se îndrepte spre respectivul cuget și să-i sporească materializarea. Fiecare gând pe care l-am avut despre fiecare băiat pe care mi-am dorit să-l cunosc a devenit realitate. La un anumit moment, soarta mi-a făcut cunoștință cu el și l-a adus ca pe o lecție, sau ca pe o amintire frumoasă. La urma urmei, primul instinct este cel care de obicei e adevărat. Viață noastră este ghidată în fiecare zi pe tot felul de făgașe, pe care nici nu avem idee cum am ajuns. Lucrurile, oamenii, experiențele de care avem parte nu sunt întâmplătoare, ele vin pentru că avem nevoie să învățăm ceva din ele. Realizăm cu greu că în jurul nostru există milioane de alte ființe care își trăiesc la rândul lor o viață, care au propriul univers paralel. Lumea asta este formată în mod spectaculos din atâtea universuri câte persoane sunt pe planetă . Fiecare om are în capul lui idei pe care le dezbate cu sinele, are incertitudini și nesiguranțe. Universurile noastre se intersectează adesea cu ale celorlalți, dar suntem prea alerți, prea grăbiți, prea lacomi ca să putem observa asta. Eram prin clasa a 10-a pe la sfârșit când am realizat (vag) prima oară. Eram la trecerea de pietoni a liceului meu, se făcuse verde și voiam să traversez strada. Atunci a venit un om la mine. Era un tânăr care în mod cert terminase liceul (nu mă prea pricep la aproximări de vârstă) și m-a provocat să-i spun un nume de țara care începe cu “d”. Am zis repede “Danemarca” și apoi mi a spus că voia doar să mă scoată din rutina în care eram ancorată, și m-a întrebat dacă îi dau voie să mă îmbrățișeze. I-am răspuns că da. Probabil am fost inconștientă din anumite puncte de vedere, dar felul în care mi-a schimbat starea interioară a fost de neprețuit. Zi de zi ne confruntăm cu situații care, fără să ne dăm seama, ne influențează și ne compun viața într-o armonie perfectă. În mod evident există și evenimente mai puțin plăcute, dar al căror scop este de a ne învăța să apreciem ce avem și să trăim din plin fiecare moment.

P.S.: Bogat nu e cine are cel mai mult,  ci acela care are nevoie de cel mai puțin.

Daca “păsarea” ar simți ca un om

Am ceva de spus! Chiar am și simt că mereu mi se pune o palmă puternică peste buze și sunt obligată să-mi înăbuș graiul… să înghit sec și amărât. Apoi, totul ajunge în sufletul meu bolnav de emoție care caută o parte bună. Ce să găsești în lumea asta? Ce ai putea să găsești, dacă mereu este mai simplu să întorci capul fără să-ți pese ce se întâmplă în părțile pe care privirea ta nu le acoperă? De ce ai lupta, când ai putea să fugi, pentru ca este comod. Sunt furioasă și uneori mâna nu are forță să-mi astupe gura, căci prind momente de speranță. Mă agăț de ele rătăcitoare și sper ca într-o clipă să mă trezesc din visare și să AM DREPTATEA PE CARE O MERIT.Nu îmi e comod singură, dar de ce inevitabil ajung să-mi însușesc postura asta? De ce atunci când colorez vorbele-mi în tonuri închise se stinge lumina și desenul meu e pus deoparte? De ce oamenilor va plac doar galbenul și albastrul cerului? Doar cerul e frumos? Ce înseamnă frumos? Un lucru instabil? Un lucru frumos nu se lasă distrus la prima rafală de vânt, el nu moare, pentru că e puternic, adevărat și real. Și atunci eu de ce sunt moartă în fiecare zi? Pentru că aleg să pictez cu alb și negru, pentru că aleg atât de ușor să lupt? Pentru că e mai ușor să taci și pentru că așa fac toți, omorâți-mă pe mine! Omorâți-mă cu vorbe, cu note, cu țigări, cu cenzură, cu bani, omorâți-mă încet cu o doză extremă, dar nu letală, în fiecare zi , pentru că ce aveți de pierdut? Pierdeți două culori și cerul vostru tot albastru este, iar soarele răsare la fel de strălucitor. O să aflați că noaptea, iarnă și frigul sunt mult mai greu de trăit decât căldură, primăvară și soarele! “Dragii mei” , dacă nu aveți o geacă pe voi, iarna mă veți urma, dar nu pentru că v-a venit timpul ci pentru că nu mai rezistați. Atunci mă veți căuta în locul în care ați ajuns voi toți și veți avea o mare surpriză: eu nu voi fi acolo, pentru că nu am încetat să lupt. Am găsit o armă de a învinge: “păsarea”. Mi-a păsat de mine, m-am iubit pe mine. Eu sunt singura mea casă, mă am doar pe mine, mă am, lucru pe care voi nu o să-l înțelegeți pentru că voi v-ați preocupat atât de puțin de voi înșivă, dar atât de puțin… Cum să mă ascultați? Cum să mă înțelegeți, dacă voi trăiți în niște cutii goale? E imposibil. Mă las să spun ceva doar pentru mine, căci eu voi fi mereu singură care voi vrea să mă ascult. Perfectă nu sunt, dar îmi conștientizez defectele și le ador. Ele mă definesc… ele constituie frumusețea imperfectă, pacea divină.
Asta sunt eu împotrivă voastră, a criticilor mei simpatici întruchipând NEpăsarea.

#1 Lucrurile rele au întotdeauna gust bun

Realizez acum că noi nu am făcut niciodată cunoștiință propriu zis. Bună! Eu sunt Monica. Eu sunt răul întruchipat, pentru că eu caut fericirea. Se spune că îți umple sufletul, dar așa e oare? N-o fi doar senzația aceea că totul s-a terminat? Nu confundăm oare fericirea cu liniștea? Revenind, vezi, despre asta vorbesc? Totul se desfășoară ca o poveste aici. Fiecare persoană reală are un rol bine stabilit. Păpușile joacă exact ce-și dorește păpușarul. Trebuie să fii rece că să fii un păpușar bun. Trebuie ca inima ta să nu cunoască iubire, să nu știe să sufere sau să se teamă. Obișnuiam să mă asociez cu un astfel de tipar. Nu simțeam nimic, nimic. Am cunoscut zeci de băieți, în varii contexte și de fiecare dată mă întorceam acasă, și începeam să mă schimb. Acelea erau cele mai apropiate momente de mine însămi. Îmi scoteam pe rând câte o șosetă și mi spuneam: “Doamne cum a fost…” Apoi continuam cu tricoul și urma întrebarea: “Oare am făcut bine ce am făcut?” Pantalonii îi dezbrac mereu în picioare, fără să mă ajut de mâini și privesc pătrunzător parchetul camerei mele. De fiecare dată decretez că voi face totul și nu voi regreta nimic… Mă așez în pat cu fața spre perete.. Mă rog, nu e chiar un perete.. Patul meu este conectat la dulap prin mai multe bucăți de lemn și sincer m-am întrebat mereu cum de acesta din urmă nu cade pe mine în timp ce dorm.  Mda, încă o conspirație. Locul ăsta mă protejează. Îl privesc drept cel mai sigur loc de pe planetă, iar dacă e noapte, chiar nimic nu te poate doborî acolo. Deci inevitabil ritualul meu își are un prefinal în pat. Acolo analizez dacă merită să împărtășesc cuiva pățaniile mele. Dacă e suficient de suculent să fie o bârfă bună, dacă e suficient de trist să fiu o victimă câteva zile, dacă e întratât de glorios încât să fie o laudă și ceva bani în plus, sau dacă am nevoie de vreun sfat. Termin rapid cu partea asta căci în final realizez că pot fi eu. Realizez că pot să dau frâu liber la tot ce-mi zboară prin minte. Inventariez cu zâmbetul pe buze bucuriile zilei. Am constant în minte ceva la care mă gândesc să fiu fericită. În toată mizeria asta în care înot cu capul pe la suprafața (așa mă mint că de fapt sunt într-un loc sublim, în ciuda faptului că tot restul corpului meu este scufundat acolo) găsesc aparent mereu atât motive de bucurie cât și nemulțumiri. Mi se spune adesea că eu nu sunt capabilă să fiu mulțumită pe deplin. Ei bine, sunt, pe interior. Sufletul meu emană căldură în fiecare clipă. Am rezonat de la început. Nu mi-am făcut nicio iluzie legată de tine și iată unde s-a ajuns. O să mă arunc înapoi în timp și o să-ți spun fiecare sentiment pe care l-am avut.  Cui? Chiar ție.

Ție nu ți-e frig?

În 2017  nevoia de evoluție este imensă. Orice om a simțit măcar o dată pe propria piele aerul rece, dar inovator, specific viitorului. Îl simțim prezența încet, încet aproape în toate colțișoarele vieții noastre și ca atare trebuie să conviețuim.

Eu personal constat cu fiecare an care trece, faptul că iarna mă afectează diferit. Până acum tot ce-mi doream era să fie cald și bine în toată casă în așa fel încât să nu-mi folosesc hainele groase decât în exterior… Recent însă am constatat că există mult mai multe aspecte de luat în calcul.  M-am gândit puțin, fără ca măcar să realizez conștient că asta fac și am decretat că nu contează doar să fie călduț în casă…  Un alt aspect care mi-a venit în minte a fost economia. Clasicele calorifere devin ineficiențe. Privind intuitiv lucrurile observ așa:  caloriferele funcționează pe bază de apă fierbinte, care încălzește respectiva fontă din care sunt confecționate, iar apoi căldura este degajată în încăpere.  În continuare observ și că majoritatea obiectelor ăstora sunt amplasate lângă ferestre. De aici îmi pun spontan întrebările: nu cumva se pierde căldură, căci pereții care vin în contact cu exteriorul pe timp de iarnă sunt foarte reci? Oare nu se pot reduce aceste pierderi? Așa am descoperit panourile radiante cu infraroșu.  Ele folosesc același principiu pe care îl observăm când stăm în lumina soarelui: în ciuda frigului de afară, atunci când razele ne ating, simțim căldură.  Metoda mi se pare mai mult decât inovatoare pentru că se bazează pe încălzirea obiectelor rând pe rând și astfel, în mod uniform, a întregii încăperi. În plus, se spune și că acest tip de încălzire este benefic pentru sănătate.  La o primă vedere, eu chiar aș înlocui încălzirea obișnuită cu cea prin panouri radiante cu infraroșu, tu nu?